Paralele//Paralele

A trecut Summitul, iar viaţa noastră politică poate reintra în normal. A fost o săptămână atipică, fără scandaluri politice şi în care mulţi politicieni s-au iniţiat cât de cât în problematica externă şi de securitate. Dacă e să facem un bilanţ pe imaginea acestui Summit, cred că lucrurile stau cam aşa:

• Nici un actor politic intern nu a câştigat detaşat lupta de imagine. Traian Băsescu a reuşit să se achite onorabil de sarcina de gazdă a evenimentului, dar şi de amfitrion în unele teme de pe agenda Summitului. Cu foarte puţine excese, preşedintele a părut că poate face faţă unui eveniment de o asemenea magnitudine. Bilă albă: conferinţa de presă de la malul mării cu George W. Bush. Bilă neagră: unele declaraţii prea puţin nuanţate de genul "NATO a decis să construiască scutul anti-rachetă complementar celui american" şi mai ales declaraţia de la TVR din preziua Summitului referitoare la Tratatul cu Ucraina
• Călin Popescu Tăriceanu a plecat din start cu handicapul actorului secundar într-un astfel de eveniment, dar a reuşit să facă faţă cu brio provocărilor, salvând foarte mult din imagine prin întâlnirea de azi cu preşedintele SUA. Bilă albă: invitarea lui Ilie Năstase pentru a-l întâmpina pe Bush şi "smulgerea" declaraţiei preşedintelui SUA conform căreia "este invidios pe cota unică de impozitare introdusă de Tăriceanu". Bilă neagră: organizarea logistică a Summitului a cam lăsat de dorit
• Teodor Meleşcanu a demonstrat încă o dată de ce este actor fundamental în Guvernul României. Decent, inspirat şi diplomat autentic. Cred că Băsescu simte un regret că nu îl are alături.
• Mircea Geoană a avut prestaţia prostănacă a săptămânii când a declarat că Summitul e un eşec răsunător pentru SUA şi România. La fel şi alţi papagali politici care au încercat să câştige capital electoral dintr-o chestiune de interes naţional.
• Actorii "degeaba" ai evenimentului, care îşi justifică foooaaarte greu prezenţa în Guvern, Cristian David şi Adrian Cioroianu. E bine că Cioroianu nu a fost lăsat să facă vreo gafă majoră, dar este grav totuşi să-ţi fie ruşine să te bazezi pe un ministru de externe. David ar trebui să îşi dea singur demisia după intervenţa reprobabilă a forţelor de ordine la hala din Timpuri Noi

Probabil "analişti" de politică externă ca Valentin Stan, Victor Ciutacu sau Mircea Badea s-ar simţi revoltaţi de un asemenea titlu. Dar trebuie să fii cel puţin ignorant, cel puţin dedicat senzaţionalului şi atât, sau cel puţin adversar pasional al preşedintelui Băsescu pentru a spune că SUA şi România au ieşit şifonate din experienţa Summitului de la Bucureşti. Argumente:

• Nimeni nu se aştepta în mod realist ca Ucraina şi Georgia să primească MAP-ul la acest Summit, dar erau destui care se îndoiau că locul acestor ţări este în Alianţă. În urma declaraţiei Consiliului NATO, a fost scris negru pe alb că Ucraina şi Georgia vor adera la NATO imediat ce îndeplinesc condiţiile. Adică aderarea informală a avut deja loc, iar declaraţia lui Putin de azi, apărută pe surse, conform căreia "statalitatea Ucrainei e ameninţată în cazul aderării la NATO" arată clar ce mare "victorie" a obţinut Moscova..
• Decizia NATO de a explora posibilitatea construirii scutului anti-rachetă în Europa (Grecia, Bulgaria şi România în special) complementar cu amplasarea scutului american în Cehia şi poisbil Polonia, este un lat cuţit înfipt în pieptul Moscovei. Astfel de decizii fundamentale nu se iua dintr-o dată, dar este clar că a fost trasată direcţia.
• În pofida acestor gesturi "agresive" din parte NATO, Putin a răspuns pozitiv atât în cazul revenirii Rusiei în Tratatul Forţelor Convenţionale, cât şi în cazul tranzitării teritoriului Federaţiei Ruse de către trupele NATO în Afganistan. De ce? Pentru că pus în faţa faptului împlinit, şi cu o economie dependentă de banii Europei, Rusia nu se poate izola şi trebuie să se dedice parteneriatului cu UE şi implicit NATO.
• România joacă şi aici un rol important, iar invitaţia adresată de Putin lui Băsescu arată clar că Moscova nu mai poate evita Bucureştiul în angajarea comună pentru degajarea soluţiilor în rezolvarea diferendelor (mai ales în Marea Neagră). Aviz domnului Stan care ne tot vorbeşte cum Băsescu este umilit de Putin. România nu poate ca graniţă externă pe flancul estic al NATO şi UE să joace dublu în relaţia cu Rusia, aşa cum o fac Ungaria, Bulgaria sau Grecia. Până la urmă, România e doar un cap de pod al intereselor UE şi SUA în relaţia cu Rusia, vocea dură temperată mai apoi de nucleul "pragmatic" (Franţa, Germania, Italia, Spania) pentru ajungerea la compromisuri economice reciproc avantajoase. România nu poate juca deocamdată alt rol, cel puţin până la integrarea definitivă a Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova în spaţiul euro-atlantic. De altfel, poziţia României este aproape similară cu cea a Poloniei şi Lituaniei, adică tot state cu graniţă comună cu Rusia, Belarus, Ucraina.
• Conştient de pierderile importante de la acest Summit, Putin a încercat să decshidă un alt front unde poate şantaja NATO, şi anume Iranul, prin "invitarea" SUA şi NATO de a negocia cu Iranul şi mai ales prin minimizarea ameninţărilor ridicate de acest stat. Asta după ce Rusia a sprijinit, împreună cu China, în Consiliul de Securitate ONU 3 rezoluţii ale SUA-UK-Franţa priin care se instituie sancţiuni economice importante Iranului. Răspunsul Rusiei la înfrângerea de la Bucureşti este în mod evident angajamentul său mai ferm în Orientul Mijlociu, şi probabil aceste lucruri vor fi discutate şi în week-end la Soci cu preşedintele SUA

Un nou punct de vedere pe această temă, bine fundamentat, de la Dromichaetes. Cu ocazia asta salut şi reapariţia sa în blogosferă după câteva luni de repaos. Relativ la argumentaţia lui, deşi în mare parte îi dau dreptate, păstrez un oarecare scepticism legat de viabilitatea modelului suedez şi mai ales japonez în Europa. Cred mai degrabă că stânga europeană se poate remodela în jurul ideilor New Labour sau ale social-democraţiei daneze. Sper ca dezbaterea să continue, devine tot mai interesantă:)

Imaginându-ne o dezbatere în blosgosferă despre rolul stângii în Europa de azi, pot spune că am fost primul care a lansat-o:) A urmat comentariul lui Alex de la Dateline Bucharest, apoi declaraţia penibilă a lui Titus Corlăţean de la PSD, iar în Cotidianul de azi, un comentariu semnat Cristian Pîrvulescu pe aceeaşi temă. Un scurt brief:

• Eu argumentam printr-o expunere comparativă că stânga europeană de astăzi este în declin, atât la nivelul forţei politice (locul său la guvernare), cât mai ales la nivelul forţei ideilor socialiste. În contextul ăsta, afirmam că victoria lui Zapatero în Spania este atipică, iar Zapatero poate fi de acum considerat noul Tony Blair al stângii europene.
• Alex de la Dateline îmi dă în mare dreptate, dar nu este de acord că stânga europeană moare, ea doar se transformă (Jana nu e moartă, Jana se transformă:)
• Corlăţean într-o declaraţie halucinantă spune că victoria lui Zapatero arată că "asistăm la un val socialist în Europa care se propagă", anticipând o victorie a stângii şi în Italia (imposibilă din punctul meu de vedere)
• Cristian Pîrvulescu crede că victoriile stângii vest-europene de la începutul acestui an par să indice revirimentul orientării socialiste, dacă nu chiar reforma aşteptată a ideologiei socialiste

1. Alex are dreptate, dreapta conservatoare s-a transformat şi ea permanent. Vechii creştin-democraţi au devenit conservatori (CDU în Germania, PDL în Italia), dar dreapta în general şi-a menţinut fundamentele doctrinare: proprietate privată, economie de piaţă, familie, subsidiaritate, naţiune, tradiţie, o oarecare legătură cu religia. În acelaşi timp stânga a fost nevoită să îşi modifice fundamentul marxist după colapsul socialismului în Europa de Est în 89, alegând după ceva timp o "a treia cale" care pe scurt îmbină principiile economiei de piaţă liberale cu un model social axat pe asistenţa categoriilor defavorizate. Cam acelaşi lucru îl facea deja şi conservatorismul european folosind ca pretext modelul german al "economiei sociale de piaţă". De aici, separarea doctrinară dintre cele două curente s-a făcut mai ales în privinţa fiscalităţii(mai ridicate la socialişti, mai scăzute la conservatori) şi a laturii culturale (drepturile homosexualilor, drepturile emigranţilor, drepturile femeilor, etc). Cea mai importantă problemă care a dus la declinul stângii este în opinia mea demografia europeană care a condus la inaplicabiliatatea generoaselor măsuri în corolarul "modelului social european". Aşa a apărut flexicuritatea în Danemarca, aşa a început stânga să-şi piardă atractivitatea în fiefuri tradiţionale ca Suedia sau Franţa. Dacă se transformă, nu o poate face decât spre dreapta. Prin urmare discursul tradiţional de stânga pare tot mai învechit şi inadecvat vremurilor.
2. Victoria lui Zapatero în Spania nu mi se pare atât de răsunătoare şi în niciun caz o victorie ideologică. E adevărat, socialişii au câştigat 5 mandate în plus în Parlament faţă de 2004, dar şi popularii au căştigat tot 5 mandate în plus. În schimb partidele mici au înregistrat scoruri mai reduse. Pe de altă parte, este clar că Zapatero a căştigat bătălia de imagine cu Marino Rajoy, un popular fără carismă, greoi, învechit, departe de modelul de succes Aznar.
3. Cristian Pîrvulescu îşi argumentează comentariul, intitulat sugestiv "Prioritate de stânga" tot pe o comparaţie a recentelor bătălii electorale. Din păcate însă, nu cred că această comparaţie ţine. Ciprul e un caz marginal în Europa, nu se poate spune că victoria unui comunist în alegerile prezidenţiale, pe un discurs de unitate naţională, arată revigorarea stângii europene. Apoi, nu se poate spune că recentele rezultate foarte bune ale Die Linke în alegerile din landuri (fostul Partid al Socialismului Democratic din RDG) ilustrează revenirea stângii, nici măcar în Germania, atât timp cât Die Linke câştigă mai degrabă din voturile tradiţionale ale SPD. Nu se poate spune că avansul socialistilor francezi luat după primul tur al alegrilor locale arată întoarcerea electoratului francez către PS atât timp cât ei căştigă în mod tradiţional alegerile locale, iar acestea nu pot fi sugestive pentru un scrutin general. Domnul Pârvulescu nu spune nimic despre eşecul răsunător al stângii din Italia, un caz mult mai important decât cele amintite de el.

Ştiu că titlul deranjează destui cititori ai acestui blog, dar "sentinţa" îmi aparţine şi mi-o asum. Stânga europeană este la putere în Marea Britanie (deşi e mult mai centristă decât în alte părţi), în Austria(ca lider al coaliţiei de guvernare cu conservatorii de dreapta), Germania (ca partener secundar al conservatorilor de dreapta), Olanda (ca partener secundar al creştin-democraţilor de dreapta), în Finlanda (ca partener de guvernarea al liberalilor de centru), Portugalia, în Ungaria, Slovacia (unde socialiştii sunt şi naţionalişti feroce), Bulgaria, asta ca să enumăr majoritatea statelor din UE. De ce spun că stânga europeană moare? Pentru că, cu câteva excepţii notabile (Spania, Portugalia, Austria), stânga nu mai guvernează pe proiecte strict socialiste, ci mai degrabă se inspiră tot mai mult din liberalismul economic al dreptei. Pentru că până şi în Marea Britanie, Laburiştii par a-şi trăi ultimii ani la guvernare până la iminenta întoarcere a conservatorilor. Pentru că într-o Europă tot mai provocată de globalizare, stânga găseşte mult prea greu soluţii consistente ideologic la criza modelului social european. Pentru că până şi în Suedia stânga a pierdut guvernarea în favoarea forţelor de dreapta. Pentru că în Germania probabil va intra în opoziţie oficială după următoarele alegeri federale. Pentru că în Franţa stânga a eşuat lamentabil în alegerile prezidenţiale şi parlamentare de anul trecut, arătând că nu dispune de lideri sau de soluţii ideologice. Pentru că guvernarea de stânga din Italia a eşuat la fel de lamentabil la începutul anului ăsta, făcând posibilă o revenire la guvernare a dreptei lui Berlusconi. Şi argumentele pot continua. Probabil nici socialiştii maghiari sau bulgari nu vor mai fi la guvernarea după următoarele alegeri. În acest context, victoria aşteptată a socialiştilor lui Zapatero în Spania este fără îndoială o gură de oxigen pentru stânga europeană. Merg până acolo încât să afirm că după retragerea lui Tony Blair şi după eşecul "Profesorului" Prodi, Jose Luis Rodriguz Zapatero devine noul erou european al stângii. Să vedem dacă şi alte partide socialiste din Europa vor avea curajul politic dovedit de Zapatero, mai ales în abordarea problemelor culturale. (drepturi civile, religie, emigraţie)

Cine şi de ce spune asta, aici. Întreaga analiză pentru pasionaţi o găsiţi aici.

După provocarea cu Medvedev, revin cu o alta care mă cam roade de mult timp. Şi anume susţinerea faţă de candidatul preferat în cursa Democraţilor pentru Casa Albă. Luând act de faptul că la Republicani zarurile sunt de mult timp aruncate, Mc Cain putându-se deja pregăti pentru marea bătălie din noiembrie, ne îndreptăm atenţia în mod evident spre Democraţi, chiar dacă în cazul unora (me included), candidatul acestora nu ar fi oricum votat în noiembrie. Este important cine e contra-candidatul Democrat, mai ales în contextul luptei Hillary-Obama, doi oameni cu profile destul de diferite. Deşi l-am susţinut de la bun început pe Mc Cain, recunosc că, în contradicţie cu behavior-ul specific Republican, am o slăbiciune pentru Hillary Clinton. Pentru că e din sistem (din punctul meu de vedere ăsta e un avantaj), pentru că e hard-working, pentru că spre deosebire de Obama a avut o activitate satisfăcătoare ca senatoare de New York, pentru că e mai puţin populistă decât Obama în privinţa temelor de politică externă şi argumentele ar putea continua. În opinia mea Obama nu este altceva decât un populist carismatic, echivalentul unui Haider, Le Pen sau mai nou Veltroni într-o societate totuşi mult prea democratică pentru a da gir extremelor. Oricât de bun speaker ar fi, nu văd în Obama decât echivalentul Democrat al lui G W Bush, şi nu cred că America, şi lumea în general, îşi mai permite un nou experiment la Washington. Vremea idealiştilor tip Kenedy a cam trecut. Alegerile preliminarii din Texas şi Ohio de mâine pot reprezenta sfârşitul drumului pentru Hillary, dar ar putea fi şi un nou început pentru Convenţia din Denver. Electoratul latin va fi foarte important în această ecuaţie şi sper că trendul de până acum (susţinere majoritară pentru Hillary în rândul comunităţii latino) va fi continuat. În încheiere, aş îndrăzni să cer şi părerea Doinei, Dianei, lui Mihnea, lui Alex, lui Moromete, Aurei, lui Cristi, lui Liviu şi altora interesaţi de alegerile din State. Pe cine susţin şi de ce. Ştiu deja că Mihnea şi Alex îl susţin pe Obama (foarte curios de motivaţie), Doina pe Hillary iar pe Diana o bănuiesc de simpatie Obama

Poate unora li se pare problema deja fumată, şi în consecinţă ajung să scrie iar de cum se împung pe la spate Năstase cu Geoană, cum mai apar nişte sondaje fantomă sau alte din astea. Nu e rău să tratezi nici astfel de subiectel, dar hai să urmărim şi dezvoltarea issue-ului Kosovo, mai ales că mâine ne vizitează şi preşedintele sârb, Boris Tadici. Ce-a mai apărut în ultimul timp?

• Rusia consideră misiunea UE în Kosovo, ilegală: "Decizia de a desfăşura o misiune UE în Kosovo nu are niciun fundament legal", a declarat purătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Mihail Kaminin, într-un comunicat.(www.newsin.ro)
• Germania recunoaşte independenţa Kosovo

• Palestinienii iau in considerare proclamarea unilaterala a unui stat independent, dupa modelul Kosovo

  Palestinienii iau in considerare proclamarea unilaterala a unui stat independent, dupa modelul Kosovo. Potrivit unui important consilier al presedintelui Mahmoud Abbas, o asemenea decizie ar putea fi luata in calcul daca negocierile de pace cu israelienii esueaza.(RRA-www.rador.ro)

Da, în marea de reacţii anti-independenţa Kosovo, există şi unii care se împotrivesc mainstreamului. Chiar dacă nu sunt de acord cu ei, cred că merită puţină atenţie din partea noastră. Prin urmare:

• Adina Vălean, europarlamentar PNL care îmi place foarte mult, lansează un atac dur la adresa decidenţilor politici (Preşedinte, Premier, Guvern, Parlament) în legătură cu poziţia faţă de Kosovo. Mai mult, Vălean critică şi prestaţia generală a României în problematica europeană, iar aici chiar are mare dreptate. "Refuzul de a recunoaşte independenţa Kosovo ne evidenţiază într-adevăr ca fiind printre puţinele state care se opun soluţiei găsite de Uniunea Europeana în această problemă, însă, mi-ar fi plăcut şi ar fi fost normal ca acest refuz să fie dublat de argumente solide de politică europeană nu de nişte temeri nesusţinute nici măcar la nivel naţional". Vălean salută soluţia UE şi subliniază că decizia de "a trimite misiunea de sprijinire a statului de drept în Kosovo (acţiune prevăzută în capitolul de securitate externă) este prima acţiune concretă de politică externă a UE". "Decizia a fost adoptată în unanimitate de către statele membre, deci şi de România care pe de o parte refuză să recunoască independenţa Kosovo dar pe de altă parte trimite trupe în misiunea UE din Kosovo", spune europarlamentarul PNL.Vălean critică poziţia şi prestaţia României, susţinând că "după un an de zile ca membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, România nu a reuşit să se distingă cu nimic, să găsească o nişă care să o evidenţieze pozitiv în plan european" (www.newsin.ro) .Dacă vă întrebaţi cum dna Vălean nu este consistentă cu poziţia partidului care a trimis-o în Parlamentul European, răspunsul e simplu. Dna Vălean îmbrăţişează poziţia grupului Liberalilor europeni (ALDE) şi a Partidului Liberal European (ELDR), spre deosebire de liderii PNL care au preferat să se exprime conform "interesului naţional". Asta apropos şi de consistenţa doctrinară a PNL în relaţie cu liberalismul european, fapt despre care am mai vorbit
• UDMR nu surprinde pe nimeni cu poziţia sa pro-independenţa Kosovo, poziţie care face prozeliţi în rândul comunităţii. Aveţi aici o mostră
• Mihnea se pune şi el împotriva curentului, încercând să argumenteze că România ar fi mai avantajată dacă ar recunoaşte rapid independenţa Kosovo

Aici Update: Se pare ca Reuters, care a preluat BBC World, de fapt un interviu cu G.W. Bush din Tanzania, s-a grabit. Inca nu a aparut un text oficial din partea SUA, ci doar o declaratie a presedintelui american prin care acesta spune ca "poporul kosovar este acum independent, si ca acesta este lucrul pe care si l-au dorit SUA". Restul interviului aici

Am primit o leapsa de la Costina, care, in virtutea calitatilor mele de analist de politica externa:), ma intreaba ce efect ar putea avea declaratia unilaterala a independentei Kosovo asupra Romaniei. Ca sa pot raspunde la asta, trebuie sa fac o scurta recapitulare a "faptelor" care au dus la marele eveniment:

• Dupa Razboiul din Kosovo, in 1999, Consiliul de Securitate al ONU adopta Rezolutia 1244 prin care se puneau bazele unei guvernari autonome a provinciei Kosovo cu garantarea drepturilor minoritatilor, in conditiile garantarii statalitatii Serbiei
• In fapt, din 1999, Serbia a pierdut orice drept de guvernanta a provinciei
• Rezolutia 1244 punea Kosovo sub autoritatea UNMIK (Misiunea Natiunilor Unite pentru Administrarea Interimara a Kosovo), iar mentinerea securitatii revenea misiunii KFOR, conduse de NATO, dar care continea si trupe rusesti (este mai putin cunoscut ca rusii se afla fizic din punct de vedere militar in Kosovo)
• Statutul provinciei Kosovo urma sa fie stabilit dupa negocieri bilaterale Serbia-Kosovo moderate de troika SUA-UE-Rusia. Dupa 120 de zile, aceste negocieri au ramas fara rezultat.
• Intre timp, insarcinatul ONU pentru identificarea unei solutii, fostul presedinte finlandez, Marti Athissari, a lansat anul trecut un Raport prin care recomanda solutia declararii uniltaerale a independentei Kosovo sub protectorat ONU, in fapt UE urmand sa preia misiunea de mentinere a ordinii prin fortele EULEX
• Avocatii independentei Kosovo afirma ca, desi o astfel de speta contravine dreptului international, asistam la un caz exceptional, care nu trebuie perceput ca precedent in dreptul international sau in cutuma dreptului international
• Aceiasi avocati explica ca Rezolutia 1244 a Consiliului de Securitate ONU pregatea deja terenul pentru aceasta decizie, fiind vorba un caz exceptional

Inca de anul trecut semnalam necesitatea constientizarii problemei Kosovo si a influentei acesteia pentru scena romaneasca si europeana. Ieri a avut loc asteptatul eveniment, iar clasa politca romaneasca nu a parut foarte interesata. De ce spun asta? Pentru ca fortele politice moderate, PD-L, PSD si PNL, nu au iesit in dezbateri si au lasat altor actori, mai radicali, sa fixeze tonul agendei publice pe acest subiect. Recte PRM cu un Vadim in verva aseara la Antena3, recte aripa conservatoare din PSD (Adrian Paunescu) si recte UDMR, care are mari sanse sa se izoleze pe scena politica in urma pozitiei anuntate. Este trist ca am ajuns iar in Romania sa auzim declaratii ultra-nationaliste, iredentiste sau extremiste, amintindu-ne de primii ani de dupa 1990. Daca PRM nu face ceva neasteptat in aceste momente, UDMR da dovada de o inabilitate politica dezarmanta pentru un partid cu brand european. Sunt foarte curios ce vor spune in conferinta de presa de la orele 13, poate vor da totusi inapoi simtind dezastrul care se intrevede. Care este pericolul pentru UDMR? Acela de a contrabalansa PRM si a deveni indezirabil la guvernare pentru celalalte partide romanesti. Am mai spus si in alte dati ca sansa UDMR nu este radicalizarea, ci deschiderea fata de PCM pentru realizarea consensului in comunitatea maghiara. Intre timp, ministrul Cioroianu participa astazi la un CAGRE extrem de important, care va reliefa probabil lipsa de unitate in UE pe aceasta problema. Tari ca Franta, Germania, Marea Britanie, Italia, Slovenia cer recunoasterea independentei Kosovo de catre UE, in timp ce state ca Spania, Grecia, Romania, Bulgaria si Cipru resping aceasta pozitie. Polonia doreste consens maxim in UE, Cehia e sceptica. In aceste conditii, este clar ca nu se va ajunge la un consens. Pe de alta parte, incercarea Rusiei de a forta o hotarare a Consiliului de Securitate ONU impotriva recunoasterii independentei Kosovo s-a soldat cu un esec rasunator, si, in aceste conditii, poate fi invocata cutuma in dreptul international pentru a fi admisa recunoasterea informala a independentei si in ONU. Probabil reactia cea mai demna a fost la Belgrad si in Serbia, unde nimeni nu si-a taiat venele, iar singurii protestari au fost vreo 2000 de ultrasi ai Stelei Rosii si Partizan Belgrad. De altfel, alegerile prezidentiale de la inceputul lui februarie stabilisera deja trendul vis-a-vis de acest eveniment. Daca Nikolic ar fi castigat alegerile, era clar ca sarbii nu vor accepta tacit pozitia Pristinei. Asa insa, viata merge mai departe la Belgrad. Merge chiar daca UE nu a reusit sa fi ajuns la un consens nici macar in ceea ce priveste acordarea Serbiei statutului de stat ASA (Acord de Stabilizare si Asociere), invocandu-se de catre Olanda lipsa de cooperare cu Tribunalul Penal International. In incheiere, astept reactia Romaniei fata de prezenta in continuare a romanilor in misiunile UE din Kosovo (avand in vedere ca nu recunoastem noul stat), si pozitia PNL, sau mai precis a TNL si CSL, fata de pozitia Tineretului Liberal European (LYMEC) data publicitatii astazi, prin care se cere recunoasterea independentei Kosovo de catre statele UE. De precizat ca TNL detine o functie de vicepresedinte in LYMEC, organizatia de tineret a Partidului Liberal, Democrat si Reformator European (ELDR). Pe aceeasi tema gasiti articole aici si aici UPDATE: Imaginii cu "ultrasii" Steaua Rosie si Partizan ieri la Ambasada ONU aici

Militez de mult timp pe blogul asta pentru mutarea un pic a atentiei publice, si de ce nu si in blogosfera, asupra subiectelor de politica externa cu impact ridicat asupra Romaniei, si nu numai. Recomand prin urmare un blog nou-nout, bine scris si cu potential. Sa nu uitam ca maine la ora asta vom discuta numai despre independenta unilateral declarata de Kosovo si posibilitatea unui nou butoi cu pulbere la granita de sud-vest a Romaniei.

Functia de primar al celui mai mare oras din Europa, Londra, a fost creata in 2000, dar a inceput sa conteze tot mai mult in ecuatia politica interna. Interesant la alegerile de anul asta e faptul ca toti candidatii partidelor importante (Laburisti, Conservatori si Liberal-Democrati) sunt excentrici. Unul e mare admirator de Castro si Chavez, altul e un fost star al presei tabloide, iar ultimul e libertarian gay fost politist. Detalii aici

Imagini sugestive gasiti aici. O analiza Economist gasiti aici. Iar prin amabilitatea lui Alex Coita, postez mai jos un mesaj foarte la obiect care vine de la un italian get-beget:

So, we just said goodbye to the Professore, who yesterday still cultivated the forlorn hope of receiving a confidence vote from his squabbling coalition. Of course the Cavaliere will not pass up the opportunity for a comfortable win if snap elections are called. According to opinion polls he would handsomely win. Well, you do not need polls to know it for people are clearly fed up with prodi's policy, especially for he "strangulated" the economy... For the first time I saw people celebrating after a PM stepped down! There was usual self-restraint and discretion during the discussion in the Senate: one was took out on a stretcher after an "opinion exchange" with a guy from his same party (!), one opened a bottle of champagne after the results were announced, one (wearing sunglasses and a flamboyant red pullover) was shouting his meaningful comments on sexual orientation of another senator...How can one be surprised then if Naples sinks in rubbish?

Deja vestea nu mai e o surpriza. Daca v-ati intrebat de ce am ales sa postez toate acele detalii despre dezbaterea din Senatul italian, va raspund ca am anticipat caderea Guvernului. Toata acea tensiune nu putea ramane neconcretizata in pofida indeciziei UDEUR-ului. Predictia pentru Italia e din punctul meu de vedere destul de pesimista. La putere urmeaza un populist, fie ca va fi vorba de Berlusconi, fie ca va fi vorba de Walter Veltroni, primarul xenofob al Romei. Eu as inclina spre Casini, dar UDC-ul este mult prea mic pentru o asemenea pozitie. Detalii despre ce s-a intamplat azi in Senatul italian gasiti aici. (in engleza de data asta)