Paralele//Paralele

Dacã facem un minim exerciţiu de orientare, vedem cã totul în jurul nostru se mişcã. Cu o vitezã mai mare sau mai micã. Pe distanţe apreciabile sau cât de cât onorabile. Cu intensitãţi motrice liniare sau spasmodice. Nu asta este vital! Important e cã fiecare populaţie sau unitate se deplaseazã în felul ei: zboarã, aleargã, ţopãie, se târãşte, înoatã. Nu toate creaturile o fac cu cap. Animalele se reorienteazã din purã inerţie – unii numesc asta “instinct” - , cãci acţiunea lor nu presupune vreun efort conştient [semnificativ].

În cazul oamenilor, lucrurile par diferite. Cel puţin ne place sã credem asta. La fel ca animalul (generic scriind), avem funcţii esenţiale şi sensibilitãţi, reacţionãm sau ne pleoştim aproape vegetal în faţa unor stimuli, apãrãm ce ne aparţine şi ne recunoaştem (în cazuri ideale) limitele. Diferenţa o face însã nevoia de « mai bine », practic asumatã şi mai mereu tactic planificatã. Iubim sã mâncãm mai mult, dar şi bine, sã fremãtãm noaptea (imaginar) la tot soiul de vip-uri metro – sexuale, sã începem (cu dreptul) sãptãmâni lucrãtoare de 3 zile şi sã cocoţãm pretenţii salariale în sinonimie cu « aşa – zişii experţi », sã muncim (intens) la tehnici de fofilare administrativã, fiscalã, sanitarã, sã huiduim, behãim adrenalinic atunci când cineva are o altã pãrere decât a noastrã, sã ne proiectãm reuşitele prin vile supraetajate, automobile respectabile şi mentalitãţi de prestigiu… ş.a. . Toate astea pentru cã ne permitem. Ce ? Sã ne realizãm prioritãţile. Cum ? În cât mai scurt timp, ordonat, aruncând periodic un ochi la efectivele rudelor deja emigrate. De ce ? Nu ştim exact, dar mai trebuie vreo explicaţie?!

M-am trezit azi cu gândul emigrãrii – acţiune pe care o criticam drastic pânã acum un an – doi. Nu pentru cã n-aş avea momentan suficienţi bani. Nu pentru cã m-a nãpãdit vreo nevoie de a epata. Motivul exact ţine de mirajul viitorului: cu cât casc mai abitir ochii, cu atât mi se-nceţoşeazã perspectivele şi simt – ca un bãtrân curtat de moarte – cã nu mai am decât sã aştept (dacã rãmân în minunata ţarã) sã devin un pion strivit de tot soiul de minunãţii: legi care nu se aplicã (deşi au trecut de dezbateri parlamentare), bani (şi aşa din ce în ce mai puţini !) neprimiţi la timp, mutaţie hilarã a valorilor, promisiuni amânate la nesfârşit. Într-un cuvânt – lehamite generalã ! Şi din partea demnitarilor, şi din cea a omului de rând. Apatie care predispune la pasivitate, demobilizare, resentiment. Deloc în acord cu spiritul civic şi cu limitele bunului simţ. Ce m-ar reţine aşadar de la iminenţa cancerigenã a unui trai post – decembrist ? Familia aflatã-n pragul pensionãrii? Prietenii care vor apuca – fiecare dupã preferinţe – calea occidentului? Peisajele şi monumentele naţionale devorate de indiferenţa autoritãţilor ? Tot ce ştiu e cã mã vor paşte pãduchii dispreţului, în încercarea de a spera cã lucrurile se vor aranja de la sine. Asta pentru cã viaţa mea e la mijloc, şi – în special – tinereţea. O tinereţe şi aşa consumatã prematur. Aşa cã, ce mai îmi rãmâne de fãcut este sã mã trezesc din coşmarul ãsta înţelenit şi sã-mi deschid aripile. Pentru cã totul în jurul nostru se mişcã, iar eu nu-mi permit sã schimb legea asta nescrisã. Ce vor rãmâne în spate ? Efectele altori mutãri de trupe - vecine. Asta pânã când lucrurile îşi vor gãsi fãgaşul normal.

Lustruindu-şi tocul prãfuit de vreme,

IRINA CITREA

Sper să fie doar prima parte dintr-un ”serial” mai extins pe Republica Moldova.

Chişinău, aprilie 2009, a trecut un an…

Un an de la alegeri, un an de la ieşirea în stradă a tinerilor din Republica Moldova. Catalogate de unii ca proteste paşnice, iar de alţii ca lovitură de stat, principala urmare a evenimentelor din aprilie 2009 de la Chişinău a fost scoaterea Republicii Moldova din zona roşie şi intrarea ei, din păcate pentru cei foarte optimişti, doar într-o zonă gri în care totul este în continuare posibil, inclusiv întoarcerea în sfera de influenţă rusească – a se vedea exemplul Ucrainei.

După un an, la Chişinău actorii principali au rămas aceiaşi, doar jocul s-a mai schimbat puţin. Dacă înainte se încerca prin orice mijloace limitarea prezenţei României, acum la chioşcurile de distribuţie a presei se pot cumpăra în fiecare miercuri ziare de la Bucureşti, pe biserica Mitropoliei Basarabiei a fost arborat (şi) drapelul românesc, controversatul Liceu Gheorghe Asachi şi-a recăpătat denumirea de liceu român-francez, acordul de mic trafic la frontieră pentru semnarea căruia s-au depus eforturi semnificative, a intrat în vigoare, iar sârma ghimpată de pe Prut a fost dată jos. Mass-media şi societatea civilă nu se mai află sub presiunea unui regim comunist, respectarea drepturilor omului nu mai este principala problemă a Republicii Moldova, există premise pentru maturizarea clasei politice , iar UE dă semne că ar putea deveni un actor activ. Lucrurile par să se îndrepte în direcţia pe care şi-au dorit-o tinerii maltrataţi sau ucişi în urmă cu un an de autorităţile comuniste. Dar se îndreaptă oare într-acolo?

Liniştea şi aparenta ordine a lucrurilor de la Chişinău maschează tensiuni care au loc, în primul rând, la nivel politic, dar care se propagă la nivelul înregii societăţi. În urmă cu un an, Alianţa pentru Integrare Europeană funcţiona, chiar dacă şi atunci cu sincope, în primul rând datorită presiunii publice, presiune care odată cu trecerea timpului şi cu certitudinea aparentă a îndepărtării PCRM de la guvernare, a început să scadă făcând loc diferenţelor doctrinare şi divergenţelor mai mult sau mai puţin (geo)politice. O scurtă trecere în revistă a partidelor care fac parte din Alianţă ar arăta cam aşa:

¤ Partidul Liberal, condus de Mihai Ghimpu, independent de scorul electoral, ar putea fi catalogat ca principalul partid din Alianţă deoarece, prin câştigarea alegerilor locale din Chişinău în 2007, a permis consolidarea unui curent anti-comunist şi a devenit nucleul în jurul căruia s-a format o mişcare de opoziţie nu doar pe scena politică, ci şi în preferinţele electoratului. Încă de la înfiinţare, PL a promovat integrarea în UE şi parteneriatul strategic cu România.

¤ Partidul Liberal Democrat, condus de Vladimir Filat, este cel mai nou înfiinţat partid din Alianţă şi cu cea mai spectaculoasă creştere în preferinţele electoratului: a fost înfiinţat în martie 2008 şi pe parcursul unui singur an, nebeneficiind de nici o funcţie cu vizibilitate, a crescut până la 13%. Până în 2008, liderul partidului a fost parlamentar din partea Partidului Democrat, condus la vremea aceea de Dumitru Diacov, unul dintre personajele vechi şi controversate ale politicii moldoveneşti. PLDM este partidul care a beneficiat cel mai mult de fondul de aşteptare creat de Partidul Liberal. Ca şi PL, promovează integrarea în UE şi relaţii apropiate cu România.

¤ Alianţa Moldova Noastră, condus de Serafim Urechean, este alături de PCRM cel mai vechi partid din Republica Moldova, fiind înfiinţat la începutul anilor ’90. În prezent a căzut sub pragul electoral, iar în eventualitatea unor noi alegeri nu va mai intra în parlament şi, cel mai probabil, va dispărea de pe scena politică. AMN a promovat de-a lungul timpului menţinerea unor relaţii apropiate cu Federaţia Rusă.

¤ Partidul Democrat, un alt partid vechi pe scena politică moldovenească, face parte din AIE în urma plecării lui Marian Lupu din PCRM şi alegerii sale în funcţia de preşedinte al PD, în încercarea de a rupe din electoratul comuniştilor, cu ocazia alegerilor din iunie 2009. În prezent este pe un trend ascendent, electoratul ţintă fiind, în continuare, cel al PCRM. D.p.d.v strategic, PD promovează importanţa relaţiilor cu Federaţia Rusă, rămânerea Republicii Moldova în CSI, s-a declarat împotriva utilizării sintagmei de „limbă română” şi nu a exclus posibilitatea cooperării cu PCRM.

Cele patru partide sunt structural diferite, iar acest fapt a devenit în ultimul timp din ce în ce mai vizibil; cutia Pandorei a fost deschisă de eventualitatea alegerilor anticipate. Deşi pentru o lungă perioadă de timp reprezentanţii AIE au declarat că nici o decizie nu va fi luată în afara unui consens, odată cu evaluarea unui potenţial câştig electoral datorat unor funcţii de maximă vizibilitate şi mesajelor de încurajare primite in partea SUA şi UE de către actuala guvernare, perspectiva alegerilor anticipate a devenit din ce în ce mai promiţătoarea pentru satisfacerea dorinţei de putere şi a unor orgolii personale – în cazul unui scenariu optimist – din cadrul Alianţei.

Astfel, în funcţie de fiecare interese mai mult sau mai puţin favorabile Republicii Moldova, au fost vehiculate la Chişinău mai multe variante privind deblocarea crizei politice: (1) varianta susţinută, iniţial, de PCRM conform căreia, potrivit actualei Constituţii, preşedintele interimar trebuie să dizolve parlamentul şi să anunţe organizarea unei noi runde de alegeri anticipate, (2) varianta susţinută iniţial de Alianţă prin care se va încerca evitarea alegerilor anticipate şi identificarea unei soluţii pentru alegerea lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte, aşa cum stabiliseră în urma alegerilor anticipate din iunie 2009, (3) varianta propusă de Mihai Ghimpu şi acceptată iniţial de partenerii de Alianţă, privind adoptarea unei noi Constituţii, prin referendum, lucru care nu ar mai fi necesitat votul problematic din Parlament, mai ales că Alianţa încă nu dispune de 2/3 din voturile necesare pentru promulgarea legii, (4) varianta ambiguă propusă de Comisia de la Veneţia - în urma obţinerii acordului tuturor partidelor parlamentare, inclusiv PCRM care nu doar că a urmărit de la bun început organizarea alegerilor anticipate cât încă se mai bucură de un bazin electoral confortabil, dar care de-a lungul timpului s-a făcut cunoscut tocmai pentru ignorarea recomandărilor Comisiei – potrivit căreia deşi este nevoie de o reformă constituţională , se recomandă doar modificarea în Parlament a Art. 78, (5) varianta propusă de PCRM pentru modificarea Art. 78 în care se modifică doar procedura şi structura votului din Parlament şi (6) cea mai recentă variantă propusă de AIE prin care preşedintele va fi ales prin vot direct de către popor, Art. 78 urmând a fi modificat în acest sens în Parlament, dacă va întruni numărul de voturi necesare. Însă, înainte de a trece de votul din plen, niciuna dintre soluţii nu este definitivă…poate doar organizarea alegerilor anticipate, într-un viitor încă incert.

Spuneam la început că tensiunile din mediul politic se propagă şi în celelalte medii: o scurtă trecere în revistă a opiniilor exprimate de experţii din societatea civilă şi de analiştii din spaţiul media privind deblocarea crizei politice/ constituţionale este suficientă pentru a observa o anumită polarizare în funcţie de interesele unuia sau altuia dintre partide. Urmărirea propriului interes şi lipsa de solidaritate în cadrul Alianţei în faţa deciziei Comisiei de la Veneţia le-a permis analiştilor privilegiaţi în perioada regimului comunist să promoveze soluţia alegerilor anticipate propusă de PCRM şi susţinută într-un mod ce poate părea bizar de PLDM, argumentând că este singura care respectă normele europene. În realitate normele europene, în cazul acesta, riscă să fie dictate de interesele care stau în spatele PCRM. Şi pentru ca tabloul să fie complet, în eventualitatea organizării alegerilor anticipate, principalul partid în preferinţele electoratului rămâne, la o diferenţă semnificativă de celelalte formaţiuni politice… PCRM. Iar în condiţiile în care, în cadrul Alianţei nu se va ajunge la un consens privind persoana căreia îi va reveni funcţia de Preşedinte, atacurile din interiorul AIE care vor avea loc în perioada electorală vor fi un avantaj în plus pentru acelaşi PCRM. O surpriză deloc plăcută în acest sens ar putea fi făcută şi de Publika, postul patronat de Sorin Ovidiu-Vântu, ce se va lansa pe 7 aprilie şi unde s-au strâns toţi jurnaliştii care până de curând lucrau pentru posturi de televiziune sau ziare aservite comuniştilor. Asta ca sa nu mai aducem în discuţie şi relaţiile de afaceri pe care SOV, se spune că le-ar avea cu apropiaţi ai PCRM.

Pe de altă parte, evitarea alegerilor ar fi însemnat, în primul rând, posibilitatea consolidării unui curent de stânga care să atragă electoratul comuniştilor, scoţând PCRM de pe scena politică, maturizarea clasei politice datorită obligativităţii identificării unor soluţii comune în ciuda intereselor divergente din cadrul AIE şi, poate cel mai important, stabilizarea economică, socială şi politică a Republicii Moldova, condiţie fără de care Republica Moldova nu va ieşi din zona gri, dar are toate neşansele să se întoarcă în zona roşie, ajutată fiind din plin, în acest sens, şi de ignoranţa sau docilitatea instituţiilor europene.

Raluca Răducanu

06.04.2010