Paralele//Paralele

Acesta este un preview. Articolul integral aici.

Polonia, septembrie 2001. La 1 an după înfrângerea CDR în România, Blocul Electoral Solidaritatea (format în 1996 din 30 de partide de centru-dreapta) dispare de pe scena parlamentară poloneză. Ca și la București, stânga post-comunista câștigă copleșitor iar dreapta trebuie să se reinventeze. Din ruinele Solidarității se ridică în principal 2 noi partide care încet-încet reușesc să echilibreze spectrul politic. În România, PNL și PD, supraviețuitorii guvernării cederiste trec prin succesive reforme interne care consacră 2 lideri politici extrem de puternici, Traian Băsescu și Theodor Stolojan. În 2002 liderul Partidului Lege și Justiție (unul din cele 2 partide de dreapta din Parlamentul polonez) câștigă Primăria Varșoviei la 2 ani după ce Traian Băsescu câștigă Primăria Bucureștiului. Și la Varșovia și la București guvernele socialiste se întrec în măsuri populiste și scandaluri de corupție care fac venirea la putere a Dreptei tot mai dezirabilă. Mai întâi la București. Alianța PNL-PD câștigă alegerile prezidențiale prin liderul PD Traian Băsescu și guvernarea prin noul lider al PNL, Călin Popescu Tăriceanu. Stânga intră în adormire și ajunge în 2006 să atingă pentru prima dată sub 20% în sondaje. La Varșovia schimbarea apare în toamna lui 2005. Cele 2 partide de dreapta, Lege și Justiție și Platformă Civică câștigă 27%, respectiv 24%, ocupând primele 2 poziții în Parlament, în timp pe liderul Lege și Justiție (PIS), Lech Kaczinski câștigă președinția. Deși o coaliție PIS cu Platforma Civică (PO) pare logică, partidul fraților Kaczinski alege calea guvernului minoritar fără PO, dar cu 2 partide populiste gen PRM și PNG în România. La București în 2007 apare ruptura între aliați, PNL alegând calea guvernului minoritar cu UDMR și sprijin PSD din Parlament, în timp ce PD+PLD rămân în opoziție dar și cu sprijinul președintelui Băsescu tot mai popular după rezultatul foarte bun la referendumul pentru demitere. În 2007 PIS convoacă alegeri anticipate și deși câștigă mai mult decât în 2005 (32%), pierde guvernarea în fața PO care câștigă 41%, iar liderul său Donald Tusk preia șefia guvernului. Stânga rămâne în derivă al doilea ciclu electoral consecutiv adunând doar 13%. Partidele extremise foste aliate ale PIS dispar și ele din Parlament. În România schimbarea apare în 2008 când PD-L câștigă la câteva mandate alegerile în fața Stângii, în timp ce fostul partide de guvernare PNL câștigă și el în jur de 20%. Deși o refacere a alianței de dreapta la guvernare PDL-PNL pare soluția logică, PD-L alege calea Marei Coaliții cu PSD, în special din rațiuni electorale în perspectiva alegerilor prezidențiale din 2009. La Varșovia noul guvern al lui Tusk câștigă în popularitate, PO reușind în 2009 să adune aproape 45% din voturi la alegerile pentru Parlamentul European, Lege și Justiție obținând 27% iar Stânga social-democrată din nou doar 13%.

• Deși se revendică de la brandul istoric al Brătienilor, decidenții politici actuali ai PNL nu dau doi bani pe istoria recentă a partidului. Antonescu a fost ani la rândul port stindardul ideilor de diversitate a opiniilor interne sau a votului uninominal pentru funcțiile de conducere din partid. Astăzi le sacrifică șantajist pe altarul marelui său ”proiect”. Călin Popescu Tăriceanu joacă astăzi cartea liberalului autentic cu discurs anti-vot pe liste, dar în 2005 când se afla la conducerea partidului a aplicat cam aceleași metode. Diferențele există totuși: dacă în 2005 PNL era prima voce a guvernării iar Tăriceanu a propus o formulă combinată de vot pe liste cu vot uninominal, Antonescu merge în opoziție pe cartea ”totul sau nimic”, virusat de propria proiecție a leadership-ului său măreț și predestinat.
• Deși Antonescu și PNL asumă sus și tare varianta votului proporțional pentru alegerile parlamentare (sau mixt în cel mai rău caz), în propriul partid preferă o metodă mai nedemocratică. Un alt minus la capitolul consecvență în legătură cu liderul liberal
• Deși promovează în chip inteligent lărgirea fundamentelor doctrinare ale PNL pentru cuprinderea tuturor curentelor Dreptei contemporane, Antonescu gafează nepermis incluzând social-liberalismul printre acestea, o variantă de stânga a liberalismului care cauționează orientările mai stângiste ale partidului din ultima vreme.
• Deși critică ”autocrația” și ”închistarea” din PD-L, Antonescu se inspiră tocmai din acest model, arogându-și rolul de ”Băsescu al PNL” (parcă Fenechiu a venit cu eticheta asta)
• Deși glorifică retoric performanța și meritocrația care ar sta la baza alcăturii echipei sale, Antonescu îi include în aceasta și pe combinatori gen Dan Radu Rușanu, Relu Fenechiu sau Marian Petrache. Paradoxul este complet când vezi că sunt promovați și oameni ca Andrei Marga, Nicolae Robu sau Mircea Diaconu