Paralele//Paralele

Dacã facem un minim exerciţiu de orientare, vedem cã totul în jurul nostru se mişcã. Cu o vitezã mai mare sau mai micã. Pe distanţe apreciabile sau cât de cât onorabile. Cu intensitãţi motrice liniare sau spasmodice. Nu asta este vital! Important e cã fiecare populaţie sau unitate se deplaseazã în felul ei: zboarã, aleargã, ţopãie, se târãşte, înoatã. Nu toate creaturile o fac cu cap. Animalele se reorienteazã din purã inerţie – unii numesc asta “instinct” - , cãci acţiunea lor nu presupune vreun efort conştient [semnificativ].

În cazul oamenilor, lucrurile par diferite. Cel puţin ne place sã credem asta. La fel ca animalul (generic scriind), avem funcţii esenţiale şi sensibilitãţi, reacţionãm sau ne pleoştim aproape vegetal în faţa unor stimuli, apãrãm ce ne aparţine şi ne recunoaştem (în cazuri ideale) limitele. Diferenţa o face însã nevoia de « mai bine », practic asumatã şi mai mereu tactic planificatã. Iubim sã mâncãm mai mult, dar şi bine, sã fremãtãm noaptea (imaginar) la tot soiul de vip-uri metro – sexuale, sã începem (cu dreptul) sãptãmâni lucrãtoare de 3 zile şi sã cocoţãm pretenţii salariale în sinonimie cu « aşa – zişii experţi », sã muncim (intens) la tehnici de fofilare administrativã, fiscalã, sanitarã, sã huiduim, behãim adrenalinic atunci când cineva are o altã pãrere decât a noastrã, sã ne proiectãm reuşitele prin vile supraetajate, automobile respectabile şi mentalitãţi de prestigiu… ş.a. . Toate astea pentru cã ne permitem. Ce ? Sã ne realizãm prioritãţile. Cum ? În cât mai scurt timp, ordonat, aruncând periodic un ochi la efectivele rudelor deja emigrate. De ce ? Nu ştim exact, dar mai trebuie vreo explicaţie?!

M-am trezit azi cu gândul emigrãrii – acţiune pe care o criticam drastic pânã acum un an – doi. Nu pentru cã n-aş avea momentan suficienţi bani. Nu pentru cã m-a nãpãdit vreo nevoie de a epata. Motivul exact ţine de mirajul viitorului: cu cât casc mai abitir ochii, cu atât mi se-nceţoşeazã perspectivele şi simt – ca un bãtrân curtat de moarte – cã nu mai am decât sã aştept (dacã rãmân în minunata ţarã) sã devin un pion strivit de tot soiul de minunãţii: legi care nu se aplicã (deşi au trecut de dezbateri parlamentare), bani (şi aşa din ce în ce mai puţini !) neprimiţi la timp, mutaţie hilarã a valorilor, promisiuni amânate la nesfârşit. Într-un cuvânt – lehamite generalã ! Şi din partea demnitarilor, şi din cea a omului de rând. Apatie care predispune la pasivitate, demobilizare, resentiment. Deloc în acord cu spiritul civic şi cu limitele bunului simţ. Ce m-ar reţine aşadar de la iminenţa cancerigenã a unui trai post – decembrist ? Familia aflatã-n pragul pensionãrii? Prietenii care vor apuca – fiecare dupã preferinţe – calea occidentului? Peisajele şi monumentele naţionale devorate de indiferenţa autoritãţilor ? Tot ce ştiu e cã mã vor paşte pãduchii dispreţului, în încercarea de a spera cã lucrurile se vor aranja de la sine. Asta pentru cã viaţa mea e la mijloc, şi – în special – tinereţea. O tinereţe şi aşa consumatã prematur. Aşa cã, ce mai îmi rãmâne de fãcut este sã mã trezesc din coşmarul ãsta înţelenit şi sã-mi deschid aripile. Pentru cã totul în jurul nostru se mişcã, iar eu nu-mi permit sã schimb legea asta nescrisã. Ce vor rãmâne în spate ? Efectele altori mutãri de trupe - vecine. Asta pânã când lucrurile îşi vor gãsi fãgaşul normal.

Lustruindu-şi tocul prãfuit de vreme,

IRINA CITREA