Pentru prima şi singura oară în România, în 2003, The Gallup Organization a măsurat percepţia publicului privind votul acordat unei femei pentru o funcţie in administraţia locală şi pentru funcţia de preşedinte al ţării (1) Din datele sondajului Gallup, de la acea dată, rezultă că 42% din populaţia adultă a României consideră că femeile ar trebui sprijinite mai mult să participe la viaţa politică şi că prezenţa mai multor femei în politică ar duce la îmbunătăţirea situaţiei din România. Cât priveşte votul acordat unei femei pentru cea mai inaltă funcţie în stat, aproape trei sferturi dintre românii în vârstă de 18 ani şi peste ar vota o femeie competentă pentru funcţia de preşedinte al ţării.

Tinerii între 18-24 ani ar vota într-un procent chiar mai ridicat o femeie. Cei mai refractari par a fi ardelenii care ar vota într-o mai mică măsură o femeie (69%). De remarcat însă că jumătate dintre cei care resping ideea unui preşedinte femeie ar vota un primar femeie.

Stereotipurile de gen

Motivele cel mai des invocate readuc în atenţie stereotipurile de gen. Astfel, o femeie, aprioric, nu ar face faţă situaţiei de a fi preşedinte, nu e capabilă să conducă - opinie menţionată de fiecare al cincilea respondent care nu ar dori o femeie preşedinte. Alte două motive menţionate în aceeaşi măsură de bărbaţi şi femei sunt autoritatea si puterea mai mare a bărbaţilor, respectiv faptul că preşedinţia nu este o funcţie potrivită pentru femei. Unii bărbaţii au fost însă mult mai tranşanti, afirmând că femeile pur şi simplu nu au ce căuta în politică (13% dintre bărbaţi, faţă de 4% din femei), precum şi că nu ar avea încredere într-o femeie preşedinte (11%, faţă de 4%). Nu mulţi, dar totusi prezenţi printre respondenti, afirmă sec că nu ar alege o femeie “pentru că e femeie” sau pentru că femeile au altă mentalitate. Pare însă curios că bărbaţii au încredere să lase pe mâna unei femei treburile casei, dar nu şi treburile ţării.

Nu ştim dacă un sondaj în anul 2007 ar aduce schimbări semnificative privind percepţia publică. Probabil că aceste stereotipuri s-au menţinut în mentalul colectiv. Femeia este văzută fie ca obiect sexual, fie în rol de gospodină, fie ca victimă a violenţei bărbatului, fie ca o fiinţă capricioasă, dar şi ca simbol al armoniei şi, nu în ultimul rând, ca o persoană mult mai cinstită şi mai muncitoare decât un bărbat. Stereotipul propriu culturii de masă se pare ca determină comportamentul femeilor active în viaţa politică şi expectanţele ziariştilor din domeniul politic. E de menţionat aici că presa a fost mult mai curajoasă în modificarea percepţiilor, impunând publicului accente noi, care apar exclusiv la talk-show-ul politic. Cu doi, trei ani în urmă, acest tip de dezbatere era rezervat bărbaţilor, femeilor fiindu-le rezervat spaţiul degajat al discuţiilor, cu vestimentaţie relaxată, cu teme uşoare, de prânz, pentru minţi nepretenţioase, adică divertisment. De unde se putea deduce ca doar bărbaţii au capacitatea şi, pe cale de consecinţă, dreptul de a dezbate politica. Televiziunile de nişă au făcut un prim pas şi au propus, chiar dacă tot la ore de nişă, şi ziariste care să conducă dezbateri pe teme politice.

Promovarea femeilor de către partide

Întrebarea este dacă femeile din politica românească au ce oferi electoratului, pentru a înlătura clişeele existente.

Aşa cum arată acum scena politicii româneşti se pare ca nu există multe speranţe. Şi asta pentru că noi avem în politică - excepţiile întăresc regula - fie femei bărbat, fie femei frivole, suprapuse cu succes stereotipului “femeia-obiect sexual”. Modul în care femeile sunt promovate de partidele politice ţine mai degrabă de un calcul matematic şi de imagine. Adică, de a promova intr-un procent cât de cât suportabil pentru bărbaţi femei pe listele parlamentare şi “ca sa dea bine la imagine”. Din acest punct de vedere, actualul Guvern “nu dă bine” după ce Partidul Democrat a fost dat afară, cu cele trei femei ministru care, din fericire, au făcut o imagine mult mai bună dacă ne permitem comparaţia măcar cu unii miniştri din cel de-al doilea Guvern Tăriceanu.

În mod evident, cea care a provocat schimbări în percepţia publicului privind femeia în politică a fost Mona Muscă. S-a scris suficient de aprig despre finalul carierei politice a doamnei Mona Musca pentru a mai adăuga ceva. Probabil însă că după eşecul înregistrat de dna Muscă, pentru că, din nefericire, e greu de susţinut altceva, impunerea unei noi figuri feminine pe scena politicii se va face dificil.

În momentul de faţă, vechea garnitură feminină a Partidului Social Democrat a intrat in anonimat. Sa le menţionăm aici pe Rodica Stănoiu, Hildegard Puwak, Simona Marinescu şi pe Daniela Bartoş. O excepţie o reprezintă dna Ecaterina Andronescu, resuscitată din când în când mai degrabă de ziarişti, când e nevoie de un punct de vedere al actualei opoziţii în problema educaţiei. Deputata Daciana Sârbu devine o prezenţă din ce in ce mai discreta.

În prezent, femeile din politică cu un grad de notorietate care le permite prezenţa la dezbaterile televizate – şi în ceea ce le priveşte e de remarcat că jurnaliştii au mult mai mult merit în promovarea lor decât partidele - sunt Anca Boagiu, Sulfina Barbu şi Elena Udrea de la Partidul Democrat. Monica Macovei nu dă semne ca ar dori sa fie mai mult decât un technician, respingând astfel carnetul de partid. Roberta Anastase şi Monica Ridzi ocupă cel mult un canal de nişă. PNL se reprezintă exclusiv prin Norica Nicolai odată cu plecarea Ralucăi Turcan la PLD. PIN marchează prin volubila Lavinia Şandru. PUR, acum PC, a prezentat o listă de femei pentru alegerile locale din 2004. A mai rămas Monica Tatoiu în vizibilitatea publică, dar nu ca politician, ci ca om de afaceri. PRM îşi are reprezentantele sale în persoana Danielei Buruiană şi a Olguţei Delia Vasilescu. Irina Loghin şi Oana Zavoranu sunt doar dovezi de ce nu e bine să optezi pentru politică. UDMR pare că nici nu şi-a pus problema prezenţei femeilor în rândurile sale.

Atributele femeii în politică

În percepţia publică promovarea femeilor în politică este doar rezultatul modului lor de relaţionare cu şefii de partide. Idee greu de combătut dacă argumentele bazate pe calităţile profesionale nu sunt susţinute de practică. Impresia creată este că fără această relaţie, calităţile profesionale nu permit, aproape deloc, promovarea. Partea rea e ca odată promovate, femeile nu mai au timp – pentru a nu spune decât atât! – să ajute la promovarea altor femei.

Ceea ce însă ar trebui să ne alarmeze este raportul politicii cu femeia sau invers, depinde de unde privim această relaţie. De la jurnalele de ştiri până la filmele de serie constatăm că lumea politicii este dominată de jocuri de culise, de intrigi – e altceva, mult mai consistent decat bârfele femeilor -, de santaj – iarăşi altceva decât compromisul acceptat de o femeie. Adică, o lume care nu aparţine femeii. Drept urmare, s-ar putea crede că bărbaţii care în sondajul Gallup trimit femeile la cratiţă, pe motiv că politica nu e de nasul lor, ştiu ce spun. Ceea ce nu anulează intrebarea dacă sunt mulţumiţi de politica făcută de bărbaţi.

În mod normal, intr-un asemenea context femeia ar stabili linia de demarcaţie între onestitate şi jocuri de interese, între decenţă şi indecenţă, între uman şi inuman. Cu toate acestea, femeia pare să rămână, pe fond, în antiteză cu politica. Argumentaţia ţine cu siguranţă, într-o anumită măsură, de discursul sexist conservator: femeile nu au legătură cu politica sau, mai blând, spaţiul politic nu li se potriveşte femeilor.

Pe de altă parte, se poate spune că prea repede femeile din politica, poate dintr-un instinct de conservare, devin bărbaţi. Combat nu dârz, ci agresiv, se expun cu aceeaşi încruntătură masculină şi îşi aleg aceleaşi verbe şi adjective, precum bărbaţii politicii româneşti care ne asurzesc cu grobianismele lor, de la formulare, până la argumentaţie. Pentru unele doamne acest tip de dialog a fost chiar fatal în competiţia electorală. Deşi normal ar fi ca prin prestaţiile publice să încerce combaterea clişeului că femeile au o apetenţă mult mai ridicată pentru atitudini necontrolate emoţional sau pentru expunerea trupului pentru a seduce, unele femei din politică confirmă ceea ce le defavorizează la momentul votului. Fac pagini de ziar, mustesc forumurile ziarelor, dar toate acestea nu sunt obligatorii pentru a aduce voturi. E diferenţa dintre notorietate şi credibilitate. Ne e dat să auzim femei care se exprimă vulgar sau chiar injurios mai apăsat decât bărbaţii, acestea îşi asumă dialoguri violente şi un comportament non-verbal în opoziţie cu feminitatea. Unul dintre efectele acestei prezentări este replierea electoratului în spatele candidatului bărbat. Pentru că ceea ce iî este acceptat bărbatului, nu îi este aprobat şi femeii.

După toate aparenţele femeia politician nu are curaj să fie femeie în politică. Să îşi seducă electoratul cu acelaşi tact cu care îşi convinge soţul să treacă cu vederea ultima notă de cumpărături. Să îşi susţină ideile cu rigoare şi fermitate, la fel cum îşi convinge copiii că persoanele în vârstă trebuie respectate. Să conducă cu mână de bărbat, fără să renunţe nici un moment la ceea ce o face de neînlocuit: zâmbetul şi căldura privirii. Să îi convingă pe cei care nu cred în femeia în politică de faptul că o femeie poate fi la fel de hotărâtă ca un bărbat şi că poate construi pentru că ştie ceva esential: cât de greu e să dai viaţă şi cât de responsabil trebuie să fii ca să păstrezi viaţa.

Într-o familie, de cele mai multe ori, femeia e cea care armonizează şi îndulceşte asprimea vocii tatălui. României îi lipsesc vocile care să ne facă încrezători că o ţară se construieşte adăugând şi nu demolând. Că a fi respectat înseamnă să oferi, nu să ameninţi.

Femeia și umbra

În final, să examinăm un alt stereotip: în spatele fiecărui bărbat există o femeie. Dar din ce categorie? Lista poate fi lungă: femeia-mamă, femeia-soţie, femeia-fiică, femeia-amantă. Discret, se mai vorbeste pe la colţuri despre femeia-partener. Dar şi ea inclusă în vreuna dinntre categoriile de mai sus. Cât adevăr există în acest clişeu e greu de spus. Nu o vor recunoaşte nici bărbatul, nici femeia. E doar deductibil în funcţie de decriptarea relaţiilor în ecuaţia acţiunilor publice ale bărbatului sau femeii. Cochetăria în acest caz aparţine mai degrabă femeii. Barbatul, mai ales politic, va accepta sfios sau macho, în funcţie de categoria din care face parte femeia, această influenţă încercând să o transforme într-o slăbiciune controlată. Pentru că e o dovadă fie a forţei lui masculine, fie a afecţiunii paterne. Lista femeilor cunoscute drept umbra bărbatului este mult mai lungă şi acestora li se atribuie efecte mult mai vădite pe plan public, dar şi personal, decât femeilor care şi-au asumat public rolul politic şi prin urmare transparent la participarea la decizie. Câţi oameni în stat tot atâtea umbre! Se pare că femeile sunt mult mai acceptate in această postură. Din păcate însă, şi această abordare dovedeşte misoginismul societăţii. Femeia trebuie să rămână în umbră. Dar ce reproşuri pot fi aduse societăţii câtă vreme femeia acceptă acest rol, uneori cu mândrie afişată. Rămâne însă o nedumerire: ce pierde femeia când iese din umbra bărbatului, hotărâtă să îşi asume un rol public. De ce, dacă din umbră a fost admirată, uneori temută, căutată şi curtată pentru forţa ei, odata devenită persoană publică este trimisă “la cratiţă” sau înapoi în umbră?

Nimic nu se schimbă de la sine. Femeile din politica trebuie să îşi hotărască singure destinul şi profilul. Altfel, vor rămâne clişee, iar ambiţiile lor politice vor fi considerate simple mofturi, tolerate patern.