Paralele//Paralele

Romania si alegerile prezidentiale din Ucraina. Why should we care?

„Sper ca in urma acestor alegeri in Ucraina va veni o putere capabila si eficienta, doritoare sa dezvolte relatii constructive si prietenesti pe toate planurile cu Federatia Rusa. “ (D. Medvedev)

Odata cu obtinerea de catre V. Iuscenko a unui rezultat pe care putini l-am fi crezut posibil in urma cu 5 ani, primul tur al alegerilor de la Kiev a adus o certitudine: revolutia oranj a luat sfarsit. Ucrainienii se pregatesc duminica pentru pentru a alege intre doi candidati ale caror programe politice nu sunt fundamental diferite, ambele fiind structurate ca reactie la nemultumirea populatiei fata de crizele repetate care au caracterizat mandatul lui Iuscenko. Insa, ceea ce intereseaza in cazul de fata este directia de politica externa pe care o propun candidatii ramasi in cursa prezidentiala si referirile, mai mult sau mai putin directe ale acestora la Romania. Diferenta dintre Ianukovici si Timosenko este mai degraba de nuanta: Timosenko sustine ca Ucraina va deveni membra a UE doar atunci cand Europa va fi construita in Ucraina, iar Ianukovici fixeaza ca obiectiv strategic aderarea la UE , insa nu fara a tine cont de specificitatea geopolitica si de “originalitatea” istorica, nationala si culturala a tarii. O originalitate inradacinata in trecutul recent al Ucrainei, care ar putea explica si ineditul acestor alegeri: plasarea lui Serghei Tighipko, originar din Republica Moldova, pe locul trei in preferintele vecinilor de la nord. Bazinul sau electoral a fost in zona rusofona din sud-estul tarii, iar mesajul a fost unul profund nationalist, de inspiratie moscovita, in care Romania era prezentata ca dusman al Ucrainei. Tot in retorica electorala s-a incadrat si critica adusa masurii de a oficializa limbile minoritatilor, propusa de V. Ianukovici cu care –incurcate sunt caile politicii ucrainiene! – a avut o relatie apropiata pana in 2004. Insa, daca analizam doar din perspectiva mesajului, electoratul lui Tighipko rezoneaza cel mai bine cu discursul Iuliei Timosenko: nu este o noutate ca, in ultima perioada, politica Ucrainei fata de Romania a fost una mai degraba de adversitate, tara noastra fiind acuzata frecvent de imperialism, iredentism si alte –isme. Asadar, primul si cel mai simplu raspuns la intrebarea anuntata in titlu ar fi : (1) pentru ca Ucrainei ii pasa de Romania.

(2) Orice stat trebuie sa existe acolo unde ii sunt cetatenii. „Când Iuşcenko şi Timoşenko au venit la putere, strigau: fiecare se va ruga în biserica lui, fiecare îşi va învăţa copiii în limba în care va dori, fiecare se va adresa în administraţie în limba în care va dori. Am ajuns în situaţia în care, în regiunea Cernăuţi, unde în patru raioane locuiesc compact români, şefii administraţiilor nici nu ne cunosc limba” (Ion Popescu, deputat in parlamentul de la Kiev, lider al Comunitatii Romanesti din Ucraina).

Desi Ucraina nu permite dubla cetatenie, romanii care dupa 1940 locuiesc fara voia lor in afara granitelor tarii, au dreptul constitutional - consfintit nu doar de Constitutia Romaniei dar si de cea a Ucrainei - de a beneficia de sprijinul tarii-mame pentru apararea drepturilor ce deriva din statutul de minoritate etnica. Or, in aceasta campanie statutul si drepturile minoritatilor au fost una dintre temele care au atras sau au indepartat electoratul, in functie de specificitatea culturala/ regionala a acestuia. Fara a intra in detalii, pozitionarea celor doi candidati fata de acest subiect de campanie, ofera indicii – chiar daca nu suficiente - despre modalitatea in care Romania trebuie sa sa-si articuleze politica fata de Ucraina, din perspectiva protejarii comunitatii romanesti de acolo.

Un al treilea motiv pentru care rezultatul alegerilor din Ucraina este important, il reprezinta ceea ce am putea numi, in mandatul presedintelui Basescu, (3) subiectul politicii externe afective a Romaniei: aducerea Republicii Moldova acasa, in UE.

Am spus, initial, ca revolutia oranj a luat sfarsit. Ucrainienii au de ales acum intre Victor Ianukovici, cel caruia i-au spus “nu” in urma cu 5 ani pentru a-l sprijini pe candidatul preferat si de statele membre ale UE si NATO si Iulia Timosenko, ce adresa o intrebare retorica in septembrie 2009 la un post national de televiziune: “cine ti-a spus tie ca poporul nu isi doreste dictatura?” (http://www.youtube.com/watch?v=TYUR4IG0sGA) Daca la aceasta adaugam si criza economica ce a pus stapanire pe Ucraina, avem un tablou deloc optimist in privinta avansarii negocerilor cu UE. Nu acelasi lucru il putem spune si despre Republica Moldova. In urma protestelor din aprilie 2009, regimul comunist condus de Vladimir Voronin a fost indepartat de la putere, in ultima perioada CE, FMI, dar si alte organisme de creditare au asigurat deblocarea unor fonduri importate pentru acoperirea deficitului bugetar si pentru refacerea infrastructurii, scena politica este caracterizata in continuare de o relativa stabilitate ce garanteaza o eventuala reforma legislativa si un parcurs european asumat, lipsit de ambiguitati, iar Bruxelles si Washington si-au manifestat interesul de a consolida relatia cu Chisinaul.

Aceste date pot complica relatia Chisinau-Kiev, Bucuresti – Kiev sau Bucuresti – Varsovia. Desi oficial Parteneriatul Estic a fost prezentat ca un proiect menit sa asigure stabilitatea in vecinatatea estica a UE prin utilizarea unor instrumente care tin cont de specificitatea zonei, pe holuri se discuta despre pregatirea unui pachet de aderare la UE care sa includa Ucraina si Republica Moldova. Polonia sustine ideea “pachetului”, Romania a initiat o campanie de disociere a Republicii Moldova de Ucraina, promovand similaritatea Republicii Moldova cu statele ce fac parte din pachetul Balcanilor de Vest. Situatia se complica si mai mult daca aducem in discutie conflictul nerezolvat din Transnistria, conflict ce nu-si poate gasi solutia decat cu participarea Ucrainei. De ce ar accepta Kievul , fie ca este condus de un presedinte perceput ca fiind prorus sau de un presedinte recunoscut pentru discursul sau nationalist - cu implicatiile de rigoare asupra relatiei cu vecinii - sa slabeasca regimul de la Tiraspol si sa ajute Chisinaul (si Bucurestiul), daca asta va insemna periclitarea relatia cu Moscova? Nu va accepta! Romania va trebui sa gasesca solutii.

Last, but not least, (4) Romania este frontiera euroatlantica, iar alegerile din Ucraina sunt importante pentru viitoarea configuratie geopolitica a zonei. Anul acesta nu a existat deja traditionala criza a gazelor si, indiferent de rezultatul alegerilor, nici nu va mai exista. Pe cine a ajutat Rusia? Ca de obicei, pe ea insasi. Romania, desi a devenit cel mai stabil partener NATO la Marea Neagra, daca isi doreste statutul de lider regional atat in cadrul NATO cat si in cadrul UE, asa cum presedintele Basescu a afirmat in repetate randuri, va trebui sa regandeasca politica externa si in functie de rezultatul acestor alegeri, dar si sa gandeasca o politica bine articulata pe relatia Kiev - Moscova. Nu suntem singurul stat cu veleitati de lider regional si, in ciuda faptului ca avem un trecut comun si suntem “colegi” de alianta euroatlantica, interesele pe termen mediu, desi par asemanatoare, sunt intr-o mare masura diferite decat cele ale Poloniei. Iar directia afectiva a politicii noastre externe nu poate fi sustinuta fara o relatie pragmatica, reconturata cu vecinii ucrainieni.

Asist. univ.drd. Raluca Raducanu

• Spre deosebire de partidele mari, PNL a evoluat haotic pe scena politică post 90, fără scop, fără obiective, cu prea multe compromisuri. De aici şi suma mare de scindări sau de alianţe în care a participat. Formula unitară s-a regăsit abia în anii 2001-2005 sub conducerea lui Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan. Faptul că PNL nu a sucombat după eliminarea celor 2 s-a datorat în principal guvernării dar şi leadership-ului exercitat de Călin Popescu Tăriceanu. În perioada 2005-2009 s-a vorbit mult despre o Strategie alternativă sub semnătura lui Dinu Patriciu, cea conform căreia PNL ar fi cel mai productiv ca partid balama, suplu şi extrem de flexibil la guvernare. Această strategie este sortită eşecul în cazul modificării sistemului electoral într-unul majoritar. Din această cauză, PNL ar fi trebuit să acţioneze preventiv în toţi aceşti ani.
• Rezultatul alegerilor din 2000 au reprezentat marea şansă a PNL de emergenţă ca marele partid de dreapta pe scena politică. Îngroparea foştilor deţinători ai respectivei etichete (CDR şi într-o anumită măsură PNŢCD) a eliberat culoarul de centru-dreapta unde PNL nu mai avea niciun competitor. De aici şi strategia lui Stoica din acei ani: unitate pe dreapta cu PNL partid coagulant (APR, UFD ŞI PNL Câmpeanu au fuzionat sub umbrela PNL) şi scindarea stângii prin atragerea PD de partea sa. Cursul firesc al acestei strategii s-a rupt odată cu decizia neinspirată a echipei Tăriceanu de a menţine afilierea la ELDR şi Internaţionala Liberală (ambele promotoare mai degrabă ale liberalismului social, de centru stânga) coroborată cu ocuparea culoarului popular-conservator de către PD. De aici până la decizia respingerii categorice a fuziunii cu PD nu a mai fost decât un pas, iar PNL ceda şi simbolic şi electoral culoarul de centru-dreapta.
• Fără îndoială lupta pentru hegemonie pe centru-dreapta reprezintă un element central de strategie a PNL dar mijloacele de acţiune sunt destul de primitive politic. Doar prin critica la adresa "duşmanului" şi prin lansarea unor etichete mediatice de genul referirii permanente la "PD" în loc de "PD-L" sau "partidul-stat", PNL nu poate emite speranţe de revenire în prim-plan. Echipa Tăriceanu a încercat şi câteva acţiuni pro-active de genul lansării Polului de Centru-Dreapta împreună cu PNŢCD şi AP, dar actuala echipă Antonescu a preferat să se asocieze formal cu adversarul de pe stânga pentru a slăbi "duşmanul" de pe dreapta. Între timp şi PNŢCD a fost confiscat de PD-L iar apropierea PNL de centru stânga pare tot mai evidentă.
• Marele asset al PNL rămâne brandul liberal cu istoria şi tradiţia sa aferente. Numai că prin inabilitatea de a transforma organizaţional şi comunicaţional PNL în partid mare face acest asset insuficient. PNL nu a rezolvat încă dilema identităţii sale liberale din moment ce acţionează ca un partid de opoziţie aliat cu PSD şi din moment ce rămâne ancorat în liberalismul social european.
• Fără îndoială şi Crin Antonescu rămâne un asset al PNL dar imaginea sa poate avea în continuare de suferit dacă se menţine într-un cadru retoric "revoluţionar", "isteric" şi la remorca socialiştilor.
• Strategia de ansamblu al PNL ar trebui să aibă ca punct central transformarea partidului în "partid de mase". Fiind în opoziţie, PNL poate apela la metode mai radicale de genul "alegerilor preliminare în partid" sau de genul "consultării membrilor şi simpatizanţilor pentru toate deciziile importante" pentru a-şi deschide şi mai mult porţile. Fără îndoială că PNL poate capitaliza voturi pierdute de PD-L pe măsura erodării la guvernare, dar astfel de măsuri pro-active pot proiecta PNL ca soluţie alternativă de guvernare la PSD. Momentan PNL nu dă impresia că ar putea guverna singur, fără PSD (spre deosebire de PSD care probabil ar fi soluţia de avarie în cazul prăbuşirii PD-L), altfel decât în conjuncturi cu totul excepţionale, cum a fost perioada 2007-2008.
• Tot pentru a echilibra disputa pe dreapta, PNL trebuie să iniţieze o dezbatere autentică care să oblige PD-L să îşi demarce teritoriul pe acest mare culoar. Atâta timp cât confuzia doctrinară este întreţinută de PD-L, PNL nu are nimic de câştigat. Trebuie evidenţiate foarte clar principiile care separă cele 2 partide de centru-dreapta, astfel încât PNL să identifice mai bine tipul de electorat căruia trebuie să i se adreseze primordial.
• PNL nu trebuie să încurajeze un PSD foarte solid pentru că mai devreme sau mai târziu efectul va fi de bumerang. Aşa cum spuneam şi în articolul despre PSD, PNL este partidul cel mai îngrijorat de posibilitatea modificării actualului sistem electoral. Soarta liberalilor din UK este cel mai bun model pentru ce ar putea deveni PNL pe scena românească.
• Modelul de campanie a lui Crin Antonescu în 2009 reprezintă un bun început pentru noua politică a PNL, dar există riscul divizării partidului dacă supremaţia acestuia devine prea autoritară.
• Alte coordonate esenţiale ale strategiei PNL ar trebui să fie: unitate internă, descentralizarea deciziei în filiale, alianţe cu ambele partide (PSD şi PD-L) în teritoriu, promovarea unor purtători de mesaje credibili, promovarea guvernului din umbră şi al programului de guvernare alternativ, menţinerea echilibrului intern între diferitele tabere
• Având în vedere toate acestea cred că cel mai bine pentru PNL ar fi ca la Congres să nu câştige total una dintre tabere, ci ca puterea să fie împărţită. Ar fi bine pentru PNL să lanseze şi acea dezbatere despre valorile îmbrăţişate de partidele de dreapta. Ar fi bine în cele din urmă să lanseze Guvernul din umbră şi Programul de Guvernare Alternativ. Şi poate să se şi gândească la o "Strategie de ansamblu pe termen lung"..

• celălalt partid mare de pe scena românească are foarte multe în comun cu PD-L în termeni de interese strategice de ansamblu
• în primul rând, ca şi PD-L, PSD este interesat de controlul absolut al culoarului de centru-stânga şi a tipului de electorat inerent. PSD va descuraja orice tendinţă din interior sau exterior de divizare a acestui culoar
• ca partid moştenitor al fostului PCR, PSD s-a temut întotdeauna de spectrul dispariţiei de pe scena politică şi a făcut tot ce era posibil din punct de vedere tactic pentru a se legitima ca partid democratic. Abia în 2000-2001 prin fuziunea cu PSDR şi obţinerea brandului "socialist european" PSD a fost sigur de şansele supravieţuirii politice
• PSD a fost primul partid de după 90 care s-a consacrat ca "partid al guvernării". Facilitat şi de faptul că a deţinut cel mai mult puterea în cei 20 de ani de regim democratic, interesul permanent de a controla prin orice mijloace resursele puterii reprezintă o altă dimensiune a strategiei de ansamblu a PSD. Pentru acest scop PSD nu a ezitat niciodată în a intra în combinaţii guvernamentale, fie că a fost vorba de asocierea cu partide extremiste de genul PRM şi chiar PUNR, fie că a fost vorba de PNL şi chiar PD-L.
• Ca şi PD-L, PSD a înţeles imperativul adăptării formei de organizare internă la reformele din societate, şi aici ma refer strict la descentralizarea deciziei în interiorul partidului. Această tendinţă intră pe de altă parte în contradicţie cu ataşamentul de principiu al partidului pentru un model unitar de acţiune (exact ca şi în cazul PD-L) şi este de aşteptat ca pe viitor "libertatea expresiei" să fie mai restrânsă ca în prezent.
• Ca şi PD-L, PSD are interesul bipolarizării scenei politice dar pentru a susţine un nou sistem electoral aşteaptă momentul potrivit, mai precis momentul în care PD-L se va eroda la guvernare suficient de mult pentru a nu mai putea fi creditat cu 35-40% din voturi şi când scorurile PDL şi PNL vor fi aproximativ egale.
• Acest interes strategic major se leagă de un altul. În timp ce doreşte linişte şi supremaţie totală pe culoarul de stânga, PSD este interesat de scindarea culoarului de dreapta şi pentru aceasta va sprijini mereu pretendentul mai slab, în prezent PNL. Prin urmare, PSD nu are acum un interes imediat pentru a se debarasa de PNL şi va aştepta slăbirea PD-L.
• În privinţa grupurilor electorale ţintă, PSD s-a temut mereu de schimbarea opticii mesajelor sale iniţiale pentru a nu pierde cel mai numeros electorat captiv al unui partid politic din România. Între timp însă, ca urmare a schimbărilor fireşti, naturale în structura socio-demografică, PSD este obligat să atace şi alte categorii electorale şi va câştiga probabil suficient de mult electorat fost al dreptei, extenuat de atâţia ani de reforme mai mult sau mai puţin neoliberale şi care îşi doresc mai multa siguranţă din punct de vedere social. Ar fi greşit să credem că PSD este pe cale de dispariţie ca partid mare.
• Având în vedere cele statuate mai sus, cred că se pot face următoarele predicţii: PSD nu se va scinda indiferent de câştigătorul Congresului, dacă totuşi lucrurile s-ar îndrepta spre o asemenea direcţie, riscul vine din partea unor outsideri de tipul grupării Dâncu (deci în cazul în care gruparea Geoană se impune). Totuşi, aşa cum spune şi Corina Drăgotescu aici, şansele mai mari sunt de partea taberei Iliescu-Năstase cu Diaconescu şi Ponta purtători de stindard. După Congres cel mai probabil se va instala un anumit grad de pace internă şi se va trece la lupta de gherilă împotriva puterii lui Traian Băsescu.

1. PD-L

• Ca partid tânăr, fără istorie şi tradiţie şi izvorât din mişcarea revoluţionară fesenistă, PD-L cu diversele sale denumiri de după 90 a trebuit să traverseze câteva şocuri interne care i-au alimentat convingerea că rezistenţa electorală a partidului depinde de gradul de unitate şi coeziune din interior. Singurul moment de revoltă internă, dar şi aceea aşteptată, a fost debarcarea din fruntea partidului a liderului fondator Petre Roman după eşecul din 2000, iar resorturile acestei mutări au privit primordial supravieţuirea politică.
• Ca partid care de-a lungul scurtei sale istorii a întreţinut confuzia identitară şi ideologică, PD-L doreşte să se articuleze, cel puţin propagandistic, ca ocupant al culoarului doctrinar opus PSD-ului, partid recunoscut pentru forţa sa electorală şi organizaţională. Greşeala PNL din anii 2001-2004 de abandonare a opţiunii populare a reprezentat un cadou nesperat pentru PD-L. În toată istoria sa PD-L s-a definit în opoziţie cu PSD. În perioada 1992-2000 când PSD era perceput ca partid post-comunist fără afiliere la social-democraţia modernă, PD-L a jucat cartea "stângii reformatoare". Când PSD dădea semnale de apropiere faţă de principiile socialismului cu faţă mai umană, PD-L cocheta inclusiv cu ideea celei de-a treia căi imaginate de Giddens şi practicate de Blair, Clinton sau Schroeder. Singurul moment când PD-L nu s-a mai definit ideologic în opoziţie cu PSD a fost perioada 2001-2004 odată cu întâlnirea celor 2 partide în marea frăţie a socialiştilor europeni şi a Internaţionalei Socialiste.
• Conducerea PD-L a fost tot timpul centrată în jurul liderului şi a echipei sale. Actuala conducere a partidului cu necarismaticul Emil Boc în frunte este doar o etapă de tranziţie menită a camufla adevăratul leadership de la Cotroceni. În perspectiva etapei post Băsescu, PD-L va dori conservarea modelului de leadership anterior.
• În afara elementelor deja "clasice" de grand strategy, PD-L a achiziţionat şi câteva elemente noi care ţin de noul statut pe scena politică. Ca partid mare, catch-all, PD-L doreşte maximizarea spaţiului de centru-dreapta câştigat recent. Cu alte cuvinte, PD-L doreşte dispariţia PNL fie că va fi vorba de bipolarizare printr-un nou sistem electoral, fie prin migraţie politică, fie prin fuziune.
• În acelaşi sens, PD-L doreşte o stângă cât mai divizată şi mai slabă, fapt care ar putea explica o iniţiativă de generare a unui nou partid de stânga, artificial dar contrapondere la PSD. Anunţatele construcţii politice ale generalului Oprea sau ale lui Octav Cozmâncă rezonează din acest punct de vedere.
• În privinţa tipului de electorat, PD-L va urmări conservarea categoriilor câştigate până acum (urban, clasă mijlocie, reformişti, naţionalişti), dar va încerca şi câştigarea unora noi care să echilibreze pierderile generate de maturizarea şi sofisticarea corpului electoral românesc. În perspectiva mutării interesului tinerilor educaţi şi a intelectualilor la stânga eşichierului politic (social-democraţi, social-liberali, verzi), PD-L va încerca achiziţionarea votanţilor "conservatori", atât din mediul rural cât şi din categoria vârstnicilor. Totodată, prin eliminarea competitorului liberal de pe dreapta eşichierului politic, PD-L va putea câştiga şi liberii întreprinzători sau categoria în expansiune a "gulerelor albe".
• Având în vedere cele statuate mai sus, s-ar putea face următoarele predicţii pentru Congresul PD-L de anul acesta: clarificările vor fi doar la suprafaţă, diversitatea curentelor doctrinare este doar o utopie iar câştigătoare va fi probabil opţiunea "populară", oricât de ambiguă ar suna. Dacă modelul de leadership enunţat mai sus este continuat, este clar că Emil Boc nu va mai fi preşedintele partidului. Amânarea Congresului pentru toamnă când statutul lui Boc în fruntea Guvernului ar putea fi pus în discuţie ar putea conduce partidul spre îmbrăţişarea unei opţiuni de leadership puternic. Persoana cea mai în măsură pentru a juca acest rol pare a fi în acest moment Vasile Blaga.

• în general sunt adeptul fiscalităţii cât mai reduse, mai ales atunci când e vorba de companii mari sau imm-uri, cele care angajează cea mai mare parte a forţei de muncă şi care contribuie cel mai mult la bugetul de stat
• dincolo de dogmă, înţeleg şi cazurile particulare. când ai de-a face cu un buget secătuit care nu îţi permite mari iniţiative pe palierul investiţional, e clar că trebuie să gândeşti metode alternative de colectare de venituri la bugetul de stat. cea mai bună metodă a fost şi rămâne mai buna colectare a taxelor, iar impozitul forfetar (doar pentru anumite ramuri ale economiei) s-ar putea justifica la limită în acest sens.
• mi se pare mai potrivită fiscalizarea alimentaţiei nesănătoase pe modelul taxei de viciu pentru fumat ( a propos, sunt fumător înrăit) decât suprafiscalizarea "bogaţilor", aşa cum se pare că va propune ministrul Vlădescu. În acelaşi sens, mi-e greu să înţeleg de ce tocmai am eliminat accizele la produsele de lux..(infringementul cred că mai putea fi evitat o perioadă)
• având în vedere ce scriam şi aici, oricât de liberal aş fi în gândire, mi se pare mai "sănătos" pentru români să fie obligaţi să renunţe la nişte obiceiuri care în ultimă instanţă afectează viitorul naţiunii decât să tot aşteptăm deşteptarea românilor prin campanii de conştientizare scumpe şi fără efect. dacă o astfel de măsură aduce şi bani în plus la buget, cu atât mai bine
• pentru cei mai pudici legat de iniţiativa ministrului român, vedeţi aici şi propunerile asemănătoare făcute în Spania şi Danemarca
• iar pentru cei care vor predica dogmele dreptei care nu inventează în mod normal noi taxe, vedeţi aici ultima propunere de taxă din Franţa, la iniţiativa preşedintelui Sarkozy. Ca să nu mai amintesc de taxa pe carbon, marcă tot Sarkozy

• De ce nu a reacţionat Valeriu Stoica?
• De ce nu a recţionat Monica Macovei?
• De ce din societatea civilă singura reacţie pozitivă la adresa lui Cristi Preda a venit din partea Alinei Mungiu-Pippidi, în condiţiile în care cei 2 intelectuali au avut meciuri importante în trecut?
• De ce din interiorul conducerii PD-L doar Theodor Stolojan a dat semne că ar fi de acord cu poziţia lui Preda?
• De ce a ţinut să iasă din izolare Sorin Frunzăverde numai pentru a-l pune la zid pe Preda? ('Nu suntem în Partidul Democrat Liberal pentru a primi ceva în plus. Caraş-Severinul este singurul judeţ în care PD-L câştigă alegerile de când candidează ca şi partid democrat şi acest lucru ne îndreptăţeşte să afirmăm că nici Sever Voinescu şi nici Cristian Preda nu sunt în măsură să facă afirmaţii în legătură cu această formaţiune politică', a declarat miercuri, pentru AGERPRES, vicepreşedintele PD-L, Sorin Frunzăverde.)

• care va fi politicianul mai influent (şi mai vechi) din PD-L care se va ralia curentului "modernizator" promovat de Preda et. co pentru a-i da legitimitate şi oarecare şanse într-o luptă internă la Congres?
• cât are a face Traian Băsescu cu aceste iniţiative ale lui Preda et. co? Pregăteşte preşedintele o asanare a PD-L prin eliminarea gărzii vechi?
• ce joc face Emil Boc?

1. Propulsarea "starului de tabloide" Honorius Prigoană în poziţia de candidat al PD-L în dauna candidatului agreat de organizaţia din sectorul 1, fostul penegist Viorel Tudorache. În treacăt fie spus, o candidatură a lui Tudorache ar fi putut fi mult mai periculoasă pentru partid având în vedere suspiciunile privind asocierea acestuia cu lumea interlopă.
2. Retragerea PSD din bătălie şi acordarea sprijinului pentru candidatul PNL Radu Stroe
3. Încălcarea Constituţiei prin interzicerea candidaturii lui Remus Cernea, sau a oricărui alt independent sau candidat sprijinit de un partid neparlamentar.

• Aşa cum bine spune Sorin Ioniţă aici, candidatura lui Honorius Prigoană arată clar că după câştigarea prezidenţialelor şi în perspectiva unei guvernări sigure cel puţin până în 2013, PD-L îşi permite acum sfidarea propriului electorat militant aruncând în luptă un candidat de plastic, fără calităţi deosebite, fără vechime în partid dar cu lobby puternic din partea unor finanţatori ai partidului. Pe de altă parte, alternativa Tudorache ar fi fost cel puţin la fel de nefericită, cu atât mai degradant pentru un partid care conduce acum România.
• Candidatura lui Radu Stroe din partea PNL şi susţinută şi de PSD reprezintă de asemenea o sfidare la adresa electoratului nu neapărat din cauza obscurităţii şi platitudinii candidatului, ci mai ales pentru că el este deja perdant la alegerile uninominale parlamentare din 2008. Cu alte cuvinte, în aceeaşi legislatură căreia îi va corespunde şi locul de deputat câştigat în urma scrutinului parţial din 17 ianuarie. Cu alte cuvinte, dacă Remus Cernea este împiedicat să candideze în pofida dreptului constituţional, Radu Stroe candidează de 2 ori în cadrul aceleiaşi legislaturi, în 2 colegii diferite! Îmi vine să râd când aud că, cel mai probabil, sloganul lui Stroe va fi "Revoluţia bunului simţ continuă"...
• Simbolistic va fi de cea mai mare importanţă decizia Curţii Constiuţionale în cazul Cernea, probabil posterioară momentului electoral. Deci probabil fără nicio repercusiune pentru acest scrutin, ci doar pentru cele viitoare.
• Rezultatul parţialelor va fi important cel puţin din două considerente: în primul rând, dacă Prigoană jr. pierde PD-L primeşte primul semnal puternic că galopul de sănătate până în 2013 la guvernare nu este chiar atât de sigur. Şi având în vedere majoritatea extrem de fragilă din Parlament, orice astfel de semnal poate conduce la reorientări spectaculoase în Parlament.. Alegerile sunt periculoase în al doilea rând pentru ordinea internă din PNL. Dacă Stroe pierde, este clar că poziţia sa ca secretar general al partidului este serios pusă în discuţie, fapt care ar putea antrena pe principiul dominoului căderea întregii conduceri cu Antonescu în frunte. În orice caz, însăşi înfrângerea candidatului liberal într-un colegiu dintr-un sector condus de un primar liberal popular ar trebui să fie semnalul unor repoziţionări strategice în partid. Poate chiar intrarea la guvernare sub o nouă conducere în acest prim semestru al anului 2010.
• Nu în ultimul rând, absenţa unui candidat PSD la aceste parţiale arată că partidul de stânga nu mai riscă nimic, s-a retras în munţi, sau dacă vreţi, într-o perioadă de reflecţie care cel mai probabil va conduce la modificări în ordinea internă chiar în acest prim semestru al anului.

• după victoria lui Traian Băsescu la prezidenţiale şi formarea guvernului PDL-UDMR condus de Emil Boc, scena politică românească pare a-şi fi găsit în sfârşit un echilibru după 3 ani de logică electorală copleşitoare. Momentul coincide şi cu conştientizarea reală a crizei economice, motiv pentru care 2010 ar trebui să fie anul consensului forţelor politice, la putere sau în opoziţie, pentru realizarea unor reforme structurale agreate în Acordul cu FMI şi fără de care economia nu îşi va reveni curând
• după această repriză de wishful thinking, următorul gând mă duce spre monetizarea temei "salvării naţionale" de către forţe politice interesate. Cu alte cuvinte, este foarte posibil ca în 2010 tema crizei să reprezinte pretextul repoziţionărilor din partidele de opoziţie.
• 2010 va fi un important şi pentru reforma constituţională. Elanul câştigat de preşedinte prin dubla victorie din noiembrie-decembrie 2009 (referendumului pentru parlament unicameral şi câştigarea celui de-al doilea mandat) impune materializarea rapidă a reformelor instituţionale prorocite de acesta, dar în acelaşi timp, ele ar putea constitui şi vârful icebergului din relaţia tot mai tensionată între preşedinte şi clasa politică. Cu alte cuvinte, amânarea acestor reforme pentru anii viitori ar putea crea şi adânci breşa în parteneriatul Preşedinte-Guvern PDL
• Pe plan european, 2010 va fi probabil anul victoriei decisive a dreptei după succesele din 2009. Cel mai probabil Conservatorii lui Cameron vor câştiga în Marea Britanie, iar FIDESZ-ul lui Orban în Ungaria. Dubiile persistă asupra alegerilor din Spania şi Suedia, dar Spania ar rămâne practic ultima ţară mare cu guvernare social-democrată în 2010.
• Tot pe plan internaţional, 2010 va fi testul important al Administraţiei Democrate a lui Barack Obama cu prilejul alegerilor parţiale pentru Congres. Cel mai probabil nu vom avea o nouă Revoluţie Republicană ca în 1994, dar supremaţia democrată va avea totuşi puţin de suferit. Evoluţiile din Iran şi Afganistan vor avea şi ele urmări importante pe scena internaţională

1. PD-L

• Deşi este creditat ca principalul câştigător al scrutinului general din perioada 2007-2009, partidul prezidenţial traversează o perioadă de incertitudini care ar putea fi clarificate în 2010
• În primul rând, deşi este aproape solitar la guvernare, PD-L a primit responsabilitatea de a scoate România din criză. Cu alte cuvinte, PD-L ar trebui să fie în 2010 partidul cel mai afectat de neajunsurile guvernării, partidul care capitalizează creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai. Faptul că guvernul Boc este unul încropit peste noapte, cu o majoritate parlamentară fragilă şi într-o anumită măsură clientelară, îngreunează şi mai mult un act de guvernare supervizat de FMI şi alte instituţii financiare internaţionale.
• În tot acest context, PD-L trebuie în 2010 să îşi clarifice şi statutul instituţional prin alegeri interne amânate din decembrie 2007. Un bun prilej pentru despărţirea apelor între taberele economico-clientelare dar şi între diferitele curente identitare.
• Având în vedere toate aceste considerente, 2010 este anul în care orice este posibil în interiorul PD-L. Putem avea un nou partid popular format prin fuziunea cu PNŢCD dar şi conservarea actualei situaţii. Putem avea o nouă conducere a partidului care să reflecte echilibrul raporturilor de forţe de acum (deci conservarea statu-quo-ului), dar putem avea şi o spargere a unităţii dacă, spre exemplu, tabăra Videanu-Blaga-Berceanu reuşeşte la Congres să îndepărteze influenţa taberei prezidenţiale condusă de Elena Udrea. În acest caz, se poate ajunge chiar la ruperea partidului, iar un nou partid prezidenţial ar putea fi întregit şi de tabăra ex-peledistă. Nu în ultimul rând, putem avea o conservare a actualei identităţi confuz doctrinare (fapt probabil având în vedere priorităţile guvernării), dar am putea avea şi o mişcare de forţă care să impună supremaţia unui curent doctrinar în noul partid. În orice caz, 2010 ar trebui să fie şi anul unei politici de poziţionare mai activă în PPE, acolo unde în ciuda greutăţii dată de ponderea numerică, PD-L rămâne marginalizat.
• În planul guvernării, cel puţin din punct de vedere raţional, PD-L ar trebui să urmărească facilitarea intrării la guvernare a PNL pentru lărgirea arcului guvernamental. Pratic însă, este foarte posibil ca PD-L să stimuleze slăbirea internă a PNL-ului prin racolarea nemulţumiţilor. Cum aceeaşi politică va fi aplicată şi în raporturile cu PSD, este foarte posibil ca în 2010 total artificial majoritatea parlamentară a noului Guvern Boc să ajungă spre 69%, adică atât cât este nevoie pentru impunerea legilor organice. Dacă însă politica faţă de PNL va fi mai prietenoasă şi fostul partener acceptă intrarea la guvernare, este foarte posibil ca "independenţii" lui Gabriel Oprea să fie abandonaţi, aceştia urmând să se întoarcă în PSD în cea mai mare parte.

• 2010 va fi cu siguranţă anul separaţiei apelor şi în Partidul Social-Democrat. Ca şi în cazul PD-L, totul este posibil.
• Este posibil ca tabăra Hrebenciuc-Vanghelie-Dragnea să reuşească menţinerea lui Geoană în fruntea partidului iar pierzătorii din tabăra Mitrea-Oprişan-Mazăre să forţeze formarea unui nou partid de centru-stânga care ar putea intra şi la guvernare cu PD-L. Portdrapelul acestei noi forţe politice ar putea fi Cristian Diaconescu sau chiar Sorin Oprescu. Este de urmărit cum se va poziţiona grupul de la Cluj în acest război intern, cel mai probabil va fi de partea "reformiştilor" lui Mitrea. Cel mai probabil, grupul lui Mitrea va recupera şi "independenţii" lui Oprea, mai ales dacă aceştia sunt abandonaţi de PD-L.
• De asemenea, este de urmărit şi poziţionarea axului Iliescu-Năstase în aceste evenimente interne care vor modela PSD-ul pentru următorii 3 ani.
• Un actor minor în acest moment, PC-ul lui Voiculescu va câştiga şi el vizibilitate în acest război pentru că este greu de crezut că partidul-televiziune va mai rezista autonom 3 ani de zile până la viitoarele alegeri. PC-ul are mai multe opţiuni: fuziune cu PSD, fuziune cu un nou partid de centru-stânga, fuziune cu PNL sau chiar formarea unui pol naţionalist cu PRM şi PNG

• 2010 va fi crucial şi pentru modul în care PNL va evolua pe scena politică până la următorul ciclu electoral. Deşi teoretic în 2010 este doar un Congres ordinar care nu ar pune în discuţie structura de conducere actuală, este posibilă forţarea acestui congres de către o tabără sprijinită de puternicele filiale ale partidului. În mod normal, această tabără s-ar crea în jurul lui Călin Popescu Tăriceanu.
• Congresul ar reprezenta şi un referendum în jurul opţiunii de a intra la guvernare cu PD-L. Va fi interesantă reacţia grupului Antonescu-Orban-Nicolai în cazul pierderii acestei lupte interne. La limită, ar putea fi vorba chiar de scindarea PNL şi de formarea unui nou partid de buzunar patronat din umbră de Dinu Patriciu.
• Dacă unitatea partidului chiar ar fi ameninţată de luptele intestine, probabil ar fi de dorit impunerea unei soluţii externe la conducere, pe modelul Stolojan 2002. O astfel de persoană ar putea fi primarul Sibiului Klaus Johannis.
• Cel mai probabil 2010 nu va fi şi anul limpezirii identităţii doctrinare a PNL.

• Creştin-Democraţia?
• Liberal-Conservatorismul grupării lui Valeriu Stoica şi promovat prin CADI?
• Conservatorismul (paleo şi neo)?
• Social-Liberalismul de tipul "a treia cale"?

Deşi pe aici suntem ocupaţi cu analiza facerii guvernelor, media occidentale sunt extrem de preocupate cu memoria momentului decembrie 1989 în România. Cred că este important să semnalez toate aceste prezenţe ale ţării noastre în mainstreamul presei occidentale:

• "Nicolae Ceuaşescu is gone but his ghost still haunts Romania"- The Times
• "Romania struggles to move on after 20 years"- Financial Times
• "O zi de revoluţie românească pe France24" - EvZ
• "Revoluţia din 89 şi România de azi în direct la CNN" - EvZ
• "Romania's bloody revolution remembered" - BBC

1. Aşa cum spuneam ieri, nominalizarea la Externe nu e cea anunţată de toată media, recte Aurescu, ci Teodor Baconski, ambasadorul României la Paris.
2. Sever Voinescu confirmă prin postarea de aici distanţarea aripii "intelectuale" de situaţia de facto a noului Guvern. Probabil şi nominalizarea lui Baconski are legătură cu o încercare de temperare a vocilor acuzatoare din partea "intelectualilor". De altfel, Cristi Preda a fost primul care a salutat numirea.
3. Influenţa vechiului PLD într-adevăr scade dacă Orest Onofrei chiar refuză mandatul la Agricultură. Înlocuitorul nu poate fi decât Valeriu Tabără, un pedist hardcore.
4. Vin vremuri grele în PD-L..

• formula guvernamentală pusă pe masă de PD-L dezamăgeşte până şi pe cei mai devotaţi suporteri, vezi cazul lui Teophyle. Este de înţeles, atâta timp cât cvartetul Blaga, Videanu, Berceanu, Udrea este recompensat cu şi mai multă putere, semn că partidul este puternic adâncit în relaţiile şi interesele economice pe care cei 4 le exprimă
• în afară de nominalizarea ok a lui Vlădescu la Finanţe, configuraţia guvernului lui Boc nu aduce niciun om nou. Sigur, Mihail Şeitan este un om rezonabil şi va face probabil o figură frumoasă, deşi provocările de tip sindical vor fi extrem de apăsătoare pentru un om la vârsta lui. Numai că a-l pune pe Cătălin Croitoru ministru al educaţiei este o gafă de proporţii. Nu spun că Funeriu era soluţia, dar oameni ca Miclea şi Marga puteau fi soluţiile adecvate.
• PD-L începe deja să degaje aroganţă, semn că spectrul conservării pentru cel puţin 3 ani a unui guvern înlătură presiunea publică atât de mult luată în considerare de partid în ultimii ani. Nominalizarea lui Gabriel Oprea la Apărare este dovada supremă pentru aroganţa noului PD-L.
• PD-L se îndreaptă tot mai mult spre modelul guvernării PSD 2001-2004, de data aceasta pe partea dreaptă a eşichierului politic. În noua construcţie, rolul lui Băsescu va fi pur decorativ. Asta dacă nu mai are nişte dosare pe care să le fluture şi asupra fruntaşilor pedelişti..

Până la a deveni creştin-democraţi, populari sau republicani, pedeliştii dau mâine un test foarte important în perspectiva evoluţiilor viitoare ale "marelui partid de dreapta". În Colegiul Director se va vota, secret, lista miniştrilor propuşi de premierul Emil Boc. Pentru un partid democratic, acest gest pare unul normal, de rutină. La PD-L, din raţiuni electorale, ordinea firească a funcţionării normelor interne a fost alta şi în general toţi liderii au fost de acord. Numai că după victoria finală a preşedintelui Băsescu, PD-L conştientizează nevoia de a deveni un partid adevărat, pregătit pentru perioada post-Băsescu. Cum alegerile interne (amânate din decembrie 2007) sunt programate pentru 2010, cel mai probabil în primăvară, este clar că jocurile de putere şi de stabilire a poziţiilor încep de pe acum. Dacă nu au început deja. S-a spus deja că inclusiv nominalizarea lui Boc premier are legătură cu aşteptata luptă pentru putere în partid, poate un semnal din partea preşedintelui Băsescu că Boc nu trebuie atins. Până la urma asta a fost logica politică din 2000 încoace în România, unde toţi premierii au fost şi şefi de partid (Năstase, Tăriceanu, Boc). Chiar şi cu Boc menţinut preşedinte mai degrabă onorific al partidului, lupta greilor pentru funcţiile cele mai râvnite suscită interes. Iar această luptă se poate reflecta şi în modul în care va decurge votul de mâine din Colegiul Director. Vot secret, reamintesc. Marile întrebări cu privire la lista miniştrilor lui Boc se învârt în jurul a două nume: Radu Berceanu şi Elena Udrea. Aşa cum spune Gândul aici, Berceanu ar putea fi consolat cu preşedinţia Senatului (încă ipotetică, Geoană va putea fi greu dat afară de acolo), iar Udrea ar fi trimisă direct la origini, mai precis la Cancelaria Preşedintelui Băsescu. Semn de câtă preţuire se bucură în fapt în interiorul partidului. În aşteptarea deciziei de mâine, să facem o scurtă trecere în revistă a taberelor din PD-L care se vor lupta pentru putere la anul, cu menţiunea că aceste tabere nu pot fi clar delimitate pe criterii ideologice sau de natură economică - se intersectează în funcţie de interesele de moment:

• Tabăra Blaga-Videanu cu braţele Negoiţă, Murgeanu, Mircea Toader, Pogea cu influenţe în Ardeal (Bihor, Braşov), Bucureşti şi Sud (Teleorman, Giurgiu, Dâmboviţa)
• Tabăra Boc - Oltean şi majoritatea Transilvaniei
• Tabăra Flutur- Gh. Ştefan şi aproape toată Moldova
• Tabăra Berceanu cu Oltenia şi o parte din Sud
• Tabăra Udrea cu reminiscenţe la Constanţa, Iaşi, Arad şi cam atât
• Tabăra primarilor din Ardeal: Gheorghe Falcă, Mircea Hava, George Scripcaru
• Mai sunt şi personalităţi neafiliate unei tabere anume: Sorin Frunzăverde, Anca Boagiu, Roberta Anastase, Cezar Preda, Theodor Stolojan

• Partidul Popular(PP) ?
• Partidul Popular Creştin-Democrat(PPCD) ?
• Uniunea Creştin-Democrată(UCD) ?
• Uniunea Democrat-Creştină(UDC) ?
• Partidul Republican(PR) ?
• Uniunea Populară (UP) ?
• Uniunea pentru o Mişcare Populară (UMP) ?