Paralele//Paralele

La sfârșitul lui septembrie ar trebui să avem un tablou mai clar al scenei politice românești după o vară tumultuoasă și cu extrem de multe semne de întrebare. Pretextul e destul de limpede dacă ne gândim la mult trâmbițata remaniere guvernamentală anunțată de președintele Băsescu sau jocurile de putere tot mai transparente în sânul principalului partid de guvernământ. Mișcările opoziției vor fi și ele interesante și poate chiar determinante în perspectiva anunțatei moțiuni de cenzură dar și a lansării ofertei alternative de guvernare a PSD-ului, undeva la mijlocul lui octombrie. Evident, se poate pune întrebarea ce va face PSD-ul până în octombrie în cazul în care o moțiune de cenzură trece în septembrie. O logică banală ne spune că nu ar fi încă pregătiți de guvernare și atunci ar mai rămâne soluția PNL, extrem de puțin credibilă dar cu plusurile și minusurile ei, bine reliefate aici.

Să adâncim un pic analiza pentru a vedea în ce stadiu sunt principalele partide politice, care sunt constrângerile și oportunitățile în perspectiva acestei toamne politice:

1. PDL

• prea puține s-au schimbat în acțiunea guvernamentală și în demersul de comunicare al Guvernului și al PDL în ultimele luni. Singurul plus de imagine poate fi reprezentat de aprecierile preponderent pozitive aduse de FMI la ultima evaluare sau de anumite măsuri de relansare economică anunțate de premierul Boc pentru toamnă (eliminarea impozitului minim, un nou Cod al Muncii, menținerea cotei unice). Peste aceste asseturi se aștern însă imensele pierderi de imagine cauzate de aplicarea măsurilor de austeritate sau în general de lipsa de viziune a guvernului și de acțiunea sa aparent haotică.
• în acest context lupta de putere din interiorul partidului poate fi cireașa de pe tort în declinul partidului sau catalizatorul unei reveniri în forță în următoarea perioadă. Sigur că aceste conflicte permanente între diferitele tabere din partid dau o imagină de lipsă de unitate și de forță, dar în același timp ele pregătesc terenul și pentru emergența unei alternative la actuala guvernare chiar din interiorul PDL. Și, mai important, conflictele mențin partidul viu și cât se poate de atent la feed-backul unor media aproape insuportabil de ostile la adresa actualei puteri.
• Să mă explic: președintele Băsescu a transmis mai multe semnale apropos de răcirea relației cu Boc dar pentru moment nu poate acționa ca în cazul Tăriceanu pentru că ar deschide aproape sigur calea unei guvernări PSD-PNL riscante inclusiv pentru funcția prezidențială și pentru că ar infirma o soluție politică pentru care s-a bătut atâta timp. Taberele din PDL au și ele sentimente amestecate despre o eventuală eliminare a premierului. Tabăra ”conservatorilor” (mă refer la deja familiarul BVB și nu la ceva ideologic) se folosește acum de Boc ca de un aliat în lupta cu ”reformatorii” (mă refer la tabăra băsesciană din partid în frunte cu Elena Udrea), profitând de faptul că și Boc se simte amenințat de băsescieni. În același timp tabăra lui Udrea nu se poate descotorosi de Boc decât provocând o sciziune în partid sau dând girul unei guvernări PSD-PNL pe care nu și-o doresc. Iată de ce scaunul lui Boc este suficient de sigur atâta timp cât parlamentarii PDL nu votează o moțiune a opoziției și atâta timp cât în partid nu se declanșează alegerile interne amânate de ani de zile. De aici și propunerea taberei băsesciene cu grăbirea alegerilor interne. Având în vedere aceste condiționalități, e greu de crezut că eventualele schimbări pe scena guvernamentală vor fi declanșate în septembrie de luptele interne din PDL
• Boc își poate păstra scaunul de la Victoria și ca urmare a jocului dublu potențial al opoziției. Calculele cinice dar real politice indică un PSD în mare măsură și un PNL în mai mică măsură neinteresate de a prelua guvernarea într-un moment imposibil din punct de vedere electoral. Asta nu înseamnă că o moțiune de cenzură nu va fi depusă, că circul mediatic nu va continua, că forțele anti-Băsescu nu își vor da mâna oricât de stridente ar părea alianțele. Dar este posibil ca la vot această atitudine să fie doar mimată, suficient pentru a determina menținerea unui guvern tot mai slăbit și tot mai predispus de a scădea în procente.
• Marea necunoscută a lunii septembrie este fără îndoială anunțata remaniere. Este în același timp și momentul care poate determina redesenarea scenei politice prin demantelarea statu-quo-ului și a minimului echilibru existent acum. În primul rând vorbim de echilibrul partidelor din arcul guvernamental. Se vorbește că UNPR va avea pretenții suplimentare având în vedere că ponderea sa în Parlament l-ar îndritui la un număr egal de posturi cu UDMR. Este posibil și ca pe fondul emoției prilejuite de tragedia de la maternitatea Giulești ministrul UDMR de la Sănătate să fie sacrificat iar postul să revină popularului Raed Arafat, adică unui independent. În această situație UDMR ar rămâne cu un post de ministru la Mediu, cu cel de la Cultură și cu vicepremierul Marko care ar putea și el dispărea din schemă într-un guvern mai suplu, UNPR rămânând tot cu un singur ministru. Dacă însă pretențiile UDMR și UNPR vor fi mai mari, este posibil ca UNPR să mai primească un post de ministru, cel mai probabil pentru Marian Sârbu în locul lui Mihail Șeitan la Muncă.
• Menținerea echilibrelor este și mai dificilă dacă evaluăm scenariile remanierii miniștrilor PDL. Cel mai probabil se va apela un scenariu care să împace toate interesele. Asta ar însemna să plece un ministru din tabăra BVB și la capitolul acesta cel mai rău stă Radu Berceanu, care ar urma să fie înlocuit cu un reprezentant al taberei băsesciene, posibil chiar Udrea dacă se apelează la măsura comasării MDRT cu MTI. În același timp ar mai putea fi remaniat dintre miniștrii ”tehnicieni” ai PDL și aici predispuși ar fi Șeitan și Dumitru de la Agricultură. Funeriu nu e nici el în grațiile partidului dar are avantajul ”reformei educației” care este încă blocată la Parlament și ar da destul de rău să abandonezi principalul promotor al acestei legi. Sebastian Vlădescu, oricât de antipatizat ar fi în PDL, are încă foarte mult sprijin în mediile care contează și va mai rezista probabil la Finanțe. Baconschi nu va avea nici el probleme să își mențină fotoliul la Externe, la fel Predoiu la Justiție. Un alt posibil remaniabil e Gabriel Sandu de la MCSI, teoretic în tabăra lui Udrea. Overall, cel puțin 4 ministri PDL ar putea fi remaniați dar e foarte important care vor fi numele acestora pentru a putea vedea cât se va dezechilibra actualul raport de forțe din interiorul partidului.
• Vom ști mai multe despre evoluțiile din PDL when september ends. În episoadele următoare și analiza despre PSD și PNL în această toamnă

• Europa a început greu și mi-e greu să văd vreo echipă capabilă să câștige titlul. Deși cred că Spania, Germania, Portugalia sau Anglia își vor reveni, cred că finala va fi câștigată de o echipă din emisfera sudică. Italia este o mare dezamăgire din toate punctele de vedere și dacă la alte campionate intuiam o revenire pe parcursul competiției, de data asta e clar că Squadra Azzura n-are echipă pentru a emite pretenții. Franța în schimb nu are antrenor și asta contează esențial pentru coeziunea unei echipe. În plus Franța a prins și o grupă cu adevărat grea comparativ cu Italia. Cred că Franța are resurse să facă un meci mare cu țara gazdă dar chiar și o victorie ar fi inutilă dacă Uruguay și Mexic se înțeleg la un egal calificant pentru ambele. S-a mai văzut așa ceva, deci să nu ne mire foarte tare.
• Naționalele din America de Sud se mișcă foarte bine, fiind nu doar tehnice și spectaculoase ca întotdeauna, dar și suprinzător de pragmatice și de organizate. Cu alte cuvinte, rețeta perfectă pentru un drum cât mai lung la mondial. Un mare plus pentru Uruguay și Paraguay, Argentina fiind în grafic. Chile a jucat doar un meci până acum și va fi greu să se califice în grupa cu Spania și Elveția. Brazilia se va califica sigur și atunci vom avea 4 echipe din America de Sud în optimi.
• Echipele africane nu m-au impresionat deși erau așteptate să facă un campionat foarte bun. Înainte de a vedea Coasta de Fildeș în seara asta cu Brazilia, dintre celelalte africane Ghana s-a mișcat cel mai bine având și șansele teoretice cele mai bune de a merge mai departe. În fapt însă e greu de crezut că în optimi va merge vreo echipă africană și principalul factor pentru această contraperformanță este cred lipsa de experiență. Pe de altă parte nicio echipă africană n-a arătat ca Nigeria din 1998, Senegal din 2002 sau Camerun din 1990.
• Având în față programul optimilor se pot preconiza câteva dispute foarte tari: Argentina-Uruguay sau Mexic, Anglia-Germania sau Serbia, Olanda-Italia, Spania-Brazilia sau Portugalia. Deci din start vor pleca acasa câteva nume grele. Pe de altă parte echipe ca Paraguay, Mexic sau Uruguay par a avea drumul deschis spre sferturi de finală. În sferturi de finală e foarte posibil să avem un meci Argentina-Germania sau Anglia unde Argentina ar fi favorita. La fel Brazilia ar întâlni în sferturi Olanda sau Italia, un alt hit. Prin urmare mai avem muuulte de văzut la acest Mondial
• În ceea ce mă privește, favorita rămâne Germania deși o văd greu trecând de sferturi. Problema Mannschaftului ține în primul rând de leadership, după accidentarea lui Ballack nu mai e niciun om care să poată gândi limpede jocul. Forget about Schweinsteiger, iar de Podolski ce sa mai spun..Thomas Muller e promițător dar e încă puști.
• În final și un cuvânt despre România. Da este frustrant să urmărești un mondial fără ai noștri dar să nu dramatizăm, nu sunt în Africa de Sud nici Turcia, Rusia, Croația, Cehia, Suedia sau Ucraina, toate cu rezultate mai bune decât noi lately. Evident nu e o scuză și e și mai frustrant să vezi la Mondial naționale de tipul Slovaciei sau Sloveniei, ca să vorbesc numai de suratele noastre europene. Dacă calitatea jocului ne-ar mai îndreptăți să fim acolo, mentalitatea și atitudinea ne obligă să stăm în fața TV-ului. Mai avem de așteptat. Până atunci ai noștri ar trebui să ceară lecții de la băieții noștri din naționala de handbal care ne-au arătat că mai există miracole

• revin la propunerea Alinei Mungiu-Pippidi în strânsă consonanță cu modelul ceh care de bine de rău a funcționat din martie 2009 până săptămâna trecută
• modelul ceh ar presupune învestirea unui Guvern condus de un tehnocrat agreat de toată clasa politică parlamentară. Nume: Mihai Tănăsescu, Lucian Croitoru
• modelul ceh ar mai presupune și sprijinirea noului guvern de către majoritatea forțelor politice parlamentare. Partidele care își doresc să facă parte din noul Guvern vor numi miniștri în funcție de algoritmul parlamentar. Ar fi deci un guvern de uniune națională pe perioadă limitată, cu un premier tehnocrat dar cu miniștri politici. Exact ca în 2000 în România guvernului Isărescu.
• copierea modelului ceh suferă la capitolul ”proiecție temporară”. În Republica Cehă s-a știut de la bun început că guvernul condus de tehnocratul Fischer va dura până la alegerile anticipate stabilite inițial pentru sfârșitul lui 2009 și defășurate în fapt săptămâna trecută. La noi ar fi greu de stabilit un asemenea orizont pentru că ordinea constituțională fixează anticipatele ca un exercițiu al ridicolului politic
• Cu toate acestea, în cazul căderii guvernului Boc la moțiune (sau înainte de moțiune), președintele Băsescu va trebui să dea dovadă de întreaga flexibilitate politică posibilă pentru a gira un guvern competent care să câștige creditul FMI și al piețelor externe. Altfel, oricâte calcule politice s-ar face, România ar intra într-o zonă extremă a nefinanțării. Și atunci toate protestele sindicale din lume ar fi de prisos..

• pentru că suntem membri NATO și mâine are loc o reuniune de urgență la cererea Turciei.
• pentru că Turcia și Israelul sunt aliați importanți ai României. Cu Turcia dorim un parteneriat strategic și suntem unul dintre membrii UE cei mai vocali pro-integrarea Turciei
• pentru că nu putem să condamnăm Israelul având în vedere backgroundul relațiilor speciale cu acest stat
• pentru că România s-a situat mai mereu pe o poziție moderată în conflictul din Orientul Mijlociu

• mai jos un exemplu de reacție târzie a Israelului la nivel comunicațional, o filmare care ar demonstra că trupele israeliene au fost atacate de personalul umanitar de pe navă. cât e spin și cât e adevăr, rămâne de văzut. Și o analiză Stratfor a contextului

Urmează 2 săptămâni de foc în România în care vom afla deznodământul la războiul total care se desfășoară de aproape o lună. Pe de o parte sunt președintele Băsescu, BNR și Guvernul susținut de PDL, UDMR și UNPR în Parlament și sprijinit mai tăcut de patronate și de o parte a societății care își dorește reformele necesare însănătoșirii economiei. De cealaltă parte stau partidele din opoziție, sprijinite vocal de sindicate și de mass-media și mai mult sau mai puțin tacit de marea parte a societății înspăimântate de ideea unor noi curbe de sacrificiu. Confruntarea finală se va da în jurul pachetului de legi pe care Guvernul își angajează răspunderea în Parlament și pe moțiunea de cenzură aferentă, acompaniată și de mișcările de protest în stradă și de isteria din media. De ce cred că după o perioadă lungă de inerție comunicațională, soldată cu o scădere drastică în sondaje, PDL a decis să contraatace?

• Puterea dă semne de resuscitare după ce săptămâni la rând a fost groggy, a încasat lovituri din toate părțile, s-a bâlbâit și nu a dat impresia că e capabilă să ducă la bun sfârșit măsurile de austeritate nici măcar în rândul susținătorilor acestor măsuri. Ce s-a întâmplat lately? Guvernarea, și în principal PDL, a decis să joace cartea ”totul sau nimic”, convins fiind de faptul că încercarea de a fi maleabil cu adversarii naște o impresie publică de slăbiciune. Este de preferat să fii nepopular dar FERM, decât și nepopular și umilit și demn de mila tuturor.
• Gesturile de fermitate din ultimele zile sunt evidente: invocarea art. 55 din Constituție pentru a bloca ex-ante o decizie nefavorabilă la CCR, măsurile ostile luate de Funeriu la adresa profesorilor pe tema Bac-ului și criticile acide ale acestuia la adresa sindicatelor (”Țara asta e condusă de Guvern, nu de sindicate!”), jocul asumat de imagine pe care îl face PDL în problematica politicienilor cu afaceri (vor cădea niște capete în partid deci PDL își asumă acest ”sacrificiu” exact ca în perioada 2002-2004; ATENȚIE: prin această temă nouă introdusă pe agenda publică PDL provoacă și reacții din partea partidelor de opoziție), tonul din ce în ce mai dur pe care premierul Boc îl folosește în discursul public (azi le-a cerut prefecților să conteste în justiție majorarea unor salarii din administrația publică cu 25%). Rostul acestor manifestări noi în comunicarea Guvernului este de a transmite FERMITATE, în opoziție cu slăbiciunea arătată de-a lungul timpului.
• Sigur că nu e suficient atâta timp cât rămân purtători de mesaj ai Guvernului diverse personaje controversate. Mai mult, schimbarea de tactică poartă și riscul iritării la maximum a adversarilor, și în primul rând al ”străzii”. Rămân la opinia că guvernul Boc va pleca imediat după trecerea pachetului de legi prin Parlament doar dacă acțiunile ”străzii” fac schimbarea indispensabilă. Altfel, așa cum spuneam și aici, guvernul poate rezista cel puțin până în septembrie.
• Noua strategie de imagine a Guvernului poate aduce și roade dacă opoziția rămâne fragmentată și populistă iar sindicatele incapabile de a organiza mișcări de protest coerente. Probabil miza demersului guvernamental la capitolul imagine este să atingă în câteva lui ratingul pe care l-a făcut Guvernul Tăriceanu în octombrie-noiembrie 2008 când a luat o măsură extrem de nepopulară, și anume blocarea măririi salariilor profesorilor decisă în unanimitate în Parlament. Sigur, cele 2 măsuri nu suportă prea multă comparație, erau alte vremuri, atunci era vorba să se dea și nu să se ia. Dar efectele în planul imaginii publice ar putea fi în cele din urmă comparabile dacă în câteva luni guvernul Boc ar da impresia că se ține de planul de austeritate.

Stânga a pierdut alegerile și în Republica Cehă confirmând trendul pro-conservatori în Europa, și mai ales în Europa Centrală și de Est. Urmează Olanda pe 9 iunie, unde se pare că prima poziție va fi ocupată surprinzător de liberalii de dreapta din VVD, în timp ce creștin-democrații lui Balkenende (CDA) vor ocupa un neașteptat loc 3. Rezultatele alegerilor din Republica Cehă confirmă multe din previziunile adunate în articolul de ieri. Cifrele arată cam așa:

• CSSD - social-democrați: 22,08%, adică 56 mandate, cu 18 mai puțin decât alegerile trecute
• ODS - conservatori euro-sceptici: 20,22%, adică 53 mandate, 28 mai puțin
• TOP 09 - conservatori pro-Europa: 16,70%, 41 mandate, marea surpriză fiind partid nou
• Comuniștii - 11,27%, adică 26 mandate, ca și data trecută, dar au pierdut tradiționalul loc 3
• VV (Public Affairs-populiști de dreapta): 10, 88%, 24 mandate, de la 0 la ultimele alegeri

• mă îndoiesc că o schimbare poate apărea înainte de 28 iunie, atunci când are loc Boardul FMI care aprobă eliberarea unei noi tranșe pentru România. Începutul lui iulie poate fi un moment bun cu atât mai mult cu cât teoretic instituțiile europene sunt mai degrabă în vacanță iar românii au cel puțin 2 luni la dispoziție pentru a se familiariza cu un nou Cabinet și poate o nouă abordare până la revenirea televiziunilor din vacanță
• pe același principiu schimbarea de Guvern s-ar putea amâna pănă la toamnă, adică septembrie, dar tergiversarea depinde strict de amploarea protestelor de stradă de la începutul lui iunie
• varianta cea mai optimistă pentru Guvern este menținerea până anul viitor când vom avea deja un bilanț al măsurilor de austeritate luate acum. Este greu de crezut că Boc mai poate rămâne prim-ministru până în ianuarie 2011 cu atât mai mult cu cât peer-review-ul FMI-ului se va derula periodic până la sfârșitul lui 2010 și există posibilitatea să nu primim o altă tranșă după cea din iunie

• puterea greșește anunțând astfel de măsuri fără a fixa un dead-line, un orizont pentru îndreptarea lucurilor (celebra ”luminiță de la capătul tunelului din guvernarea CDR)
• puterea greșește prin faptul că acompaniază aceste măsuri tot cu prestația unui guvern Boc
• puterea greșește amânând dezondământul scrisorii de intenție și al asumării răspunderii în Parlament, dând astfel prilejul unor ”negocieri” fără sfârșit cu contestatarii măsurilor nepopulare
• opoziția greșește prin faptul că nu reușește să articuleze un plan de urgență comun și corect fundamentat economic, învârtindu-se în jurul socialismelor utopice proferate de Ponta și al populismelor libertariene ale lui Antonescu și Vosganian

• PDL - principalul partid de guvernământ e din ce în ce mai mult o anexă a președintelui Băsescu. Singura răbufnire de orgoliu e tentativa de amânare a alegerilor interne care păreau a se mișca în detrimentul gărzii vechi. În rest partidul pare a fi depășit de evenimente, nu are replică și nici coerență. PDL plătește acum tributul aroganței publice, având ca principali dușmani trusturile de presă atât de mult înjurate. PDL se confruntă mai mult ca niciodată cu criza de leadership atât timp cât Emil Boc este un personaj compromis, iar din spate nu vine încă nimeni. Singura soluție rezonabilă de leadership este acum Liviu Negoiță, dar președintele Băsescu prelungește inutil așteptarea preferând probabil ca Boc să ia asupra sa tot oprobiul.
• PSD - resuscitat artificial de anunțarea pachetului cu FMI, PSD s-a decis să joace cartea ideologică a partidului celor mulți și oropsiți iar măsurile anunțate de președinte au venit ca o mănușă. Nu mai contează că oferta alternativă este aberantă, că nu conține cifre concrete ci numai lozinci, PSD face ce a făcut și în perioada 98-2000 când contesta orice reformă guvernamentală. Iar Ponta este populistul perfect pentru așa ceva cu toate că a recunoscut că nu se prea descurcă la economie și că partidul nu are încă o soluție pentru postul de premier. Cu toate astea PSD face ce știe cel mai bine, adică imagine. E greu de crezut că isteria de azi a pensionarilor de la Cotroceni, din Galați sau Ploiești nu a fost concertată în sediul din Kiseleff. Dacă era să fie o mișcare sinceră a penionarilor nu erau doar 150-200 în fiecare din aceste locuri.
• PNL - prins la mijloc între așteptările defavorizaților de soartă (pensionari, bugetari, mame, șomeri) și clasa mijlocie care lucrează în sectorul privat, PNL încearcă timid să iasă în evidență. Au prezentat în seara asta un plan anti-criză suficient de general și de diletant pentru a nu fi luat în seamă, deși direcțiile sunt absolut ok. Problema PNL este că nu este capabil să prezinte o echipă credibilă și competentă pentru a convinge. Antonescu este praf pe economie, Vosganian este responsabilul principal pentru risipa din 2007 și 2008. Tăriceanu este marginalizat iar Rușanu și Chițoiu sunt fie necredibili, fie necunoscuți. PNL pare a fi conștient că PSD a câștigat prim-planul opoziției la planul lui Băsescu.

• sindicatele susținute de opoziție și trusturile media sunt pe cale să realizeze ceea ce au realizat minerii în 1999. Disoluția statului și a autorității. De aici până la instalarea unui nou guvern mai e doar un pas. Se vorbește tot mai mult că Boc va mai supraviețui câteva zile sau săptămâni. În cele din urmă președintele Băsescu va fi obligat să meargă pe mâna unui Tănăsescu sau Croitoru pentru a mai calma spiritele sau pentru a credibiliza planul convenit cu FMI
• PSD și PNL joacă o carte tactică care în plan național se traduce prin compromiterea singurei șanse de a accelera creșterea economică (planul cu FMI), dar în plan politic se poate traduce prin șansa nesperată de a accede la guvernare. Dacă moțiunea de cenzură PSD ar trece și dacă opoziția s-ar prezenta la Cotroceni cu o opțiune gen coaliția Johannis, este foarte posibil ca președintele Băsescu să nu mai poată spune nu..
• Pe de altă parte, este posibil ca PNL să fie în cele din urmă cointeresat pentru o participare la guvernare după modelul LibDems în UK. Bineînțeles, în alte condiții decât și-au imaginat pedeliștii cu ceva timp în urmă.
• Concluzia finală e că este foarte posibil să ”jupuim” o guvernare fără a ști ce punem exact în loc. Guvernarea PDL echivalează acum cu guvernarea FMI și oricât de cinice ar părea măsurile propuse, ele sunt fundamentale pentru însănătoșirea economiei. Ar fi trist ca Romțnia să piardă și această șansă doar pentru că unii vor s-o facă ”drapel”..

”Astăzi Traian Băsescu a confirmat falimentul dreptei politice românești” și ”Decesul cotei unice”. Acestea sunt articolele cu care fostul prim-ministru încearcă o ofensivă ideologică care să revigoreze imaginea stângii în România. Asta în timp ce peste tot în Europa stânga este în declin, așa cum o arată și rezultatele de ieri din UK. Nu voi intra în prea multe detalii legate de politicile falimentare ale stângii care nu fac decât să redistribuie ”echitabil” sărăcia, voi încerca în schimb să explic de ce tocmai absența politicilor de dreapta a văduvit România de un sistem economic echilibrat, construit pe baze sănătoase.

• cota unică de impozitare a fost și rămâne o măsură excelentă pentru economie într-o țară care își propune să recupereze decalajele care ne separă de media de dezvoltare europeană. Pentru a reduce aceste decalaje în următorii 10-15 ani ne trebuie creșteri economice de 5-6% pe an. Adică creșteri economice sănătoase, sustenabile și nu stagnări de genul celor propuse de fostul prim-ministru
• marea problemă a guvernărilor de ”dreapta” a fost contaminarea cu microbii ”protecției sociale” promovați de stânga. Pentru că nu era altă șansă pentru cucerirea puterii sau pentru rămânerea la putere, de la caz la caz.
• o dreaptă neo-liberală puternică ar acționa întotdeauna pentru cheltuieli bugetare cât mai mici, pentru un sector public cât mai restrâns, pentru externalizarea în mediul privat a cât mai multor servicii, pentru privatizarea unor domenii economice care aduc permanent pierderi în sistem, pentru flexibilizarea pieței muncii astfel încât competiția pe piață de muncă să genereze mai multă productivitate, pentru deficite bugetare mai mari doar pentru finanțarea unor investiții de amploare care să genereze locuri de muncă și venituri la buget. Exact aceste politici publice au lipsit în ultimii 20 de ani din România și din acest motiv toată clasa politică românească este vinovată.
• A veni însă domnul Năstase în aceste circumstanțe cu populisme de care până și stânga europeană clasică s-a lecuit este prea mult. Îi reamintesc domnului Năstase că prin 2003 însuși domnia sa și ministrul Tănăsescu militau pentru introducerea cotei unice și numai încăpățânarea lui Ion Iliescu a oprit o asemenea măsură. Îi reamintesc domnului Năstase că introducerea unui sistem progresiv de impozitare nu ar aduce în niciun caz creștere economică pentru România, ci din contră ar alunga și puținii investitori care au mai rămas în țara noastră.
• În opinia mea măsurile anunțate ieri de președintele Băsescu trebuie să fie doar începutul unui nou modus operandi în guvernarea acestei țări. Trebuie să înțelegem cu toții că primim acum o lecție usturătoare a unui mod defectuos de a conduce o țară. Trebuie să înețelegem că nu putem crește decât prin RESPONSABILITATEA actului guvernamental. Criza globală ne-a arătat că orice perioadă de bunăstare e reversibilă dacă ea e suținută prin îndatorare excesivă, pe speculații și stimularea nesănătoasă a consumului. Stânga nu recunoaște aceste adevăruri și propune continuarea vechiului model social falimentar. Din toate aceste motive avem nevoie de mai multă DREAPTA în România

1. Partidele politice. PSD și PNL pentru guvernarea 2007-2008. Actuala putere pentru mimarea guvernării în 2009 și pentru ezitările din acest an
2. Sindicatele pentru discursul demagogic
3. Banca Centrală pentru că abia în 2010 a descoperit că angajamentele guvernamentale de colectare de venituri la bugetul de stat de 39-40% sunt mincinoase
4. Românii pentru că votează încă sub influența unor promisiuni electorale demagogice și pentru că se lasă manipulați de pomenile electorale
5. Presa pentru că isterizează masele în loc să prezinte obiectiv realitatea socio-economică
6. Indirect sistemul politic care a făcut să avem 5 scrutinuri și 3 referendumuri în perioada 2007-2009

• Guvern PDL-UDMR-UNPR condus de Boc și cu o echipă guvernamentală remaniată. Nu am avea un ”surge” la capitolul credibilitate, noul guvern ar rezista probabil pâna la noua evaluare FMI
• Guvern PDL-UDMR-UNPR condus de un alt premier și cu o echipă guvernamentală nouă. Oamenii din PDL care ar putea conduce un asemenea guvern sunt Theodor Stolojan, Liviu Negoiță, Vasile Blaga. Ultimul nu este agreat la Cotroceni, deci iese din schemă. Negoiță ar putea fi menajat pentru o candidatură la Capitală așa că în pole-position ar fi Stolojan. Șansele materializării unui asemenea cabinet sunt însă mici. Stolojan e greu tolerat în PDL iar susținerea parlamentară este în continuare fragilă atâta timp cât UDMR și UNPR posedă instrumente de șantaj de genul ”pensiile pentru militari” sau ”predarea istoriei și geografiei în limba maghiară”
• Guvern PDL-UDMR-UNPR cu susținere largă în Parlament și condus de un tehnocrat. Aici variantele sunt Lucian Croitoru și orice alt economist de calibrul lui. O variantă ar fi și Mugur Isărescu dar șansele sunt reduse.
• Guvern PDL-PNL-(UDMR). Un asemenea guvern ar însemna o configurație de dreapta autentică pentru România. Ar însemna un proiect asumat de reforme economice care probabil ar conduce la creșterea PSD-ului în opoziție. Ar fi bine pentru România dar ar fi rău pentru interesele electorale ale celor 2 partide de dreapta. Un asemenea guvern ar putea fi condus tot de un tehnocrat de tipul Croitoru, sau, de ce nu, chiar de un apropiat al liberalilor de tipul Klaus Johannis sau Daniel Dăianu. O altă variantă pe care cele 2 partide ar putea cădea de acord este actualul ministru de finanțe, Sebastian Vlădescu. Din păcate, deși este varianta dezirabilă pentru România, guvernul PDL-PNL este greu de luat în considerare atâta timp cât PDL nu concepe să facă concesii privind persoana premierului, atâta timp cât PDL continuă politica de încurajare a migrației politice și atâta timp cât PNL persistă în demagogia atât de dragă liderului Crin Antonescu
• Guvern PDL-PSD. Un asemenea guvern ar însemna repetarea experienței triste a anului 2009 cu compromisuri compromițătoare pentru situația economică a României. Nici PNL nu ar profita din plin dintr-o asemena ipostază dacă PDL și PSD și-ar da mâna și pentru o nouă lege electorală bazată pe scrutinul majoritar uninominal. Un asemenea guvern ar putea fi condus de oameni gen Mihai Tănăsescu.

Clegg, Cameron sau Brown? This is the question!

Last debate till the general election (29 aprilie 2010) – BBC NEWS

Joi seara am urmarit cu infocare a treia confruntare - si ultima – dintre cei trei pretendenti pentru functia de prim - ministru al Marii Britanii: Nick Clegg (Liberal Democrats), David Cameron (Conservatives) si Gordon Brown (Labors), gazduita de prestigioasa Birmingham University.

Timp de o ora si jumatate am avut ocazia de a admira discursuri dar si dialoguri elegante, strategic construite, incomparabile cu mentalitatea balcanica si bunul simt specifice politicii autohtone. Pana sa trec la o analiza de continut, este necesar sa precizez datele problemei: un Clegg cu o atitudine atat relaxata, cat si joviala, gratie sustinerii a 28% din electorat (conform ultimelor sondaje), cu toate ca multi comentatori politici englezi se arata destul de rezervati in fata calitatii discursului; un Cameron cat se poate de echilibrat (cu 34% - estimarile presupusilor votanti), ajungand al doilea la locul celei de-a treia runde de confruntari, alaturi de sotia sa; si, nu in ultimul rand, actualul premier Brown, cuprins de remuscarile gafei din ziua precedenta, cu un zambet cam nesigur si o sustinere de doar 27%.

Subiectele aflate pe agenda dezbaterii au fost: masuri de revigorare economica post - criza a Regatului Unit, nevoia de colectare a taxelor pentru bugetul de stat vs. puterea de cumparare a cetatenilor, rezolvarea deficitului de locuri de munca, propuneri de stimulare a mediului de afaceri si solutionarea problemei imigrantilor. Per total, strategiile de comunicare a celor trei actori au fost mult mai vizibile decat in precedentele intalniri: pe de o parte, Cameron si Brown au jucat rolul de personaje cat se poate de rationale, responsabile fata de nevoile reale ale cetatenilor, in timp ce Clegg a optat – in ton cu “imaginea partidului” – pentru o pozitie de candidat “excentric” (“out of the irrelevant context”), principial (mentionand des valori ca “fairness” sau “uniqueness”); pe de alta parte, raportul stabilit cu potentialul electorat a fost abordat diferit de cei trei candidati – postura de “lider autoritar” a fost imbratisata de Gordon Brown (prin atitudinea sa destul de transanta in fata chestiunilor economice cu care se confrunta in prezent U.K., acesta fiind singurul care a sustinut ferm recapitalizarea bancilor si cresterea ponderii lor in economie), cea de “lider participativ” – adoptata de Cameron (promovand ideea de “stat al bunastarii”, prin stimularea productiei interne cu unele limite – “economics is not equivalent to government!”- si concretizarea afirmatiei “only with work you can obtain benefits!”), respectiv de “lider laissez – faire” sau minimal, imagine “imbratisata” de Clegg (franc, increzator in noile tehnologii nepoluante si in potentialul tinerilor si puterea lor de inovare, in categoria carora se si pozitioneaza – “we have to do things differently!”, “honest to you: do not give people false hopes when the situation is in chaos!” – ca o critica la adresa guvernarii prezente a Laburistilor). In plus, in fata intrebarilor publicului, reprezentantii Lib Dems si Cons s-au aratat nu doar receptivi in legatura cu chestiunile in sine, ci si doritori de a veni cu propuneri ferme, pe care au tinut sa le sublinieze pe tot parcursul interventiilor. Cartea jucata de Gordon Brown – umbrita de un mandat cu un rating destul de mic si totodata de propunerea lui Blair de trimitere a trupelor in zone de risc, alaturi de americani – nu si-a permis sa fie suficient de valoroasa de la bun inceput, optand astfel pentru o atitudine rezervata: raspunsuri mai putin ample, desi destul de radicale, venite in general la final, ca o ofensiva la adresa celor afirmate de Clegg si Cameron.

Concret, tema redresarii economice a avut drept arii de conflict ajustarea economiei nationale si necesitatea diminuarii cheltuielilor publice. Cameron a sustinut, cum am mai zis, ideea de beneficii obtinute doar prin munca si responsabilizarea atat a firmelor, cat si a fiecarei familii britanice pentru a face economii; Brown a mizat pentru “asistenta” macro-sectorului economic pana cand acesta se va putea sustine singur (“not to put the recovery at risk!”, “support the economy now!”); in timp ce Clegg a propus o colaborare apolitica atat intre demnitari, cat si intre guvernatorul Bancii Angliei si ministrul de finante.

Chestiunea colectarii taxelor si a acordarii de credite bancare a reprezentat “punctul forte” pe care liderul laburist a stiut sa-l accentueze. Anume, pledoaria lui Brown s-a axat pe idei ca “provide tax credits!”, “increase the national insurrance’s level, especially for education and main sectors!”. Contra-atacul – cum era de asteptat – a venit din partea ambilor candidati ai “centru - dreptei”: intransigentul Clegg a sustinut o regandire a sistemului de taxare per ansamblu, pe baza principiului de “onestitate”, Cameron consolidandu-si aici statutul de “principal opozant al politicii actualului premier”: “now we can’t afford the tax credits!” sau “the budget deficit is the reason why we have this debate!”. In fata acestei tirade de critici, reprezentantul Labs nu si-a aparat argumentele decat cu o inclinare pasiva a capului.

Referitor la crearea de noi locuri de munca, acele conditii necesare revigorarii pietei muncii au fost, pentru Brown, nationalizarea bancilor, concomitent cu recapitalizarea acestora si cu incasarea globala de impozite; pentru Lib Dems “solutia” propusa a fost impartirea bancilor in banci de investitii si banci specializate pe acordarea de credite de consum; pozitia lui Cameron s-a incadrat fidel “liniilor ideologice ale partidului”, masurile amintite fiind sporirea creditului de imagine a Bancii Angliei in fata populatiei si sustinerea de catre Guvern a micilor investitori. O alta arie de conflict a fost rezolvarea problemei somerilor. In aceasta privinta, Brown si Cameron au sustinut aproximativ acelasi lucru: “force people to work”, ce-i drept primul dintr-o pozitie ceva mai mobilizatoare: “munca presupune si stima de sine”. Varianta lui Clegg s-a apropiat aproape de filosofia politica liberala clasica, prin “dictonul” – “let the people help themselves where they can!”.

Chestiunea educatiei a fost inclusa tactic de toti cei trei candidati, ca o conditie necesara dar nu si suficienta pentru reconstructia mediului autohton de afaceri. Cel mai in umbra s-a situat Gordon Brown, neaducand niciun contra-argument de proportie noilor atacuri venite din partea “centristilor”. Cum am mai precizat, Clegg a propus o reorientare a interesului investitorilor spre noile tehnologii nepoluante, aratandu-se totodata increzator in potentialul tinerilor si in dreptul egal la educatie, cu sustinere financiara din partea statului. Cameron a subliniat dimensiunea ultra – birocratica cu care se confrunta actualmente Marea Britanie, venind cu ideea reducerii taxelor guvernamentale pentru companii si stimularea actului educational (prin cresterea gradului de disciplina si incurajarea diversitatii). Pozitia lui Brown a fost una radicala, al carei impact a esuat, printr-o explicare insuficienta a acesteia: “keep the money in economy!”.

Nu in ultimul rand, solutionarea problemei imigrantilor – fenomen de amploare cu care se confrunta U.K. – a fost una din cele mai aprinse parti ale confruntarii, fiecare lider de partid vazand o alta fateta a cubului. Il avem astfel pe reprezentantul Labs ce si-a marcat o pozitie ferma fata de acest subiect, marturisind de la inceput ca “the reason I wanted to get in politics was to create jobs!”. Eventualele esecuri ale guvernarii sale au fost puse exclusiv pe seama crizei economice mondiale, camufland exodul nejustificat de populatie si concedierile masive printr-un rationament de genul “Criza a reprezentat o oportunitate pentru a pregati oamenii pentru viitor!”. O pozitie meiorista a venit din partea liderului Cons, propunand o reevaluare atat a problemei imigrantilor legali, cat si a acelora ilegali, astfel incat sa se ajunga la “un nivel [optim] de operationalizare”. Cum era si de asteptat, viziunea lui Clegg a fost una mai degraba extremista, asociind termenul de “imigrant” cu cel de membru al unei “bande criminale” si afirmand la final ca “80% din imigrantii ilegali provin din Uniunea Europeana”.

Final statements-urile au fost ultima ocazie – si cea mai importanta – de plasare a imaginii distincte a fiecarui candidat in mentalul posibilului votant. Primul care a luat cuvantul a fost David Cameron, precizand “I love this country and we can solve our problems! We need a Government that works, always understands and keeps all secure! (...)”. Sloganul prin intermediul caruia si-a rezumat programul de guvernare a fost “I’ll bring the change that we need!”. Trecand la liderul Lib Dems, acesta (prin consilierii de campanie) a mizat pe o imagine cat se poate de “fresh” si de “autentica”, asociind valorile liberalismului moderat cu solutia cea mai buna de iesire din criza: “<> conducts to <>”, mesajul concluziv fiind “your election, your country, believe! It can happen!” Cu o atitudine vizibil iritata si pe un ton grav, “cerebralul” Brown a evaluat rolurile jucate de contra – candidatii sai drept “neexperimentate”, situandu-si insa cu neincredere statutul de viitor premier prin “They are not ready for government! I am ready!”